Reglementarea
Videoclipul nu pornește? Urmărește-l direct pe YouTube.
Un dezvoltator vrea să construiască, lângă o universitate, o clădire cu garsoniere mici pentru studenți. Nu cere bani de la stat și nu cere scutiri de taxe. Cere doar voie. Iar înainte de prima cărămidă, află trei lucruri: apartamentul trebuie să aibă o suprafață minimă, fiecare locuință trebuie să aibă un loc de parcare, iar autorizația va dura cât va dura. Niciuna dintre aceste reguli nu este o taxă. Și totuși, toate trei se vor vedea în chiria de la final.
Reglementarea înseamnă reguli obligatorii prin care statul stabilește cum se poate desfășura o activitate. Pe scara din lecția 06.01, stă deasupra informării și a stimulentelor. Nu vă mai lasă să alegeți plătind un preț. Vă spune ce aveți voie să faceți.
Există două feluri mari de reguli. Regulile prescriptive spun cum: peretele se face din materialul acesta, cu grosimea aceasta. Standardele de performanță spun ce rezultat trebuie atins: peretele trebuie să rețină căldura cel puțin la un anumit nivel și să reziste la foc un anumit timp. Diferența pare tehnică, dar contează enorm. Regula prescriptivă poate bloca inovarea: dacă apare un material mai ieftin și mai bun, nu-l poți folosi până nu se schimbă regula. Standardul de performanță lasă loc oricui găsește o cale mai ieftină spre același rezultat.
Orice regulă are costuri de conformare: timpul, documentele, consultanții, modificările de proiect, așteptarea. Ele nu apar în buget, pentru că nu le plătește statul. Le plătesc firmele și cetățenii, iar apoi, de cele mai multe ori, clienții. De aceea economiștii spun că reglementarea funcționează adesea ca o taxă ascunsă: produce un cost, ca o taxă, dar fără să treacă prin buget și fără să fie votată ca o taxă. Cum am văzut în lecția 06.03, cine suportă acest cost depinde de cine se poate retrage mai ușor.
Mai e o problemă: acumularea. Fiecare regulă, luată separat, poate fi rezonabilă. Dar regulile se adună, se suprapun și uneori se contrazic. Nimeni nu le evaluează împreună, pentru că fiecare a venit de la altă instituție, în alt an, ca răspuns la altă problemă. Iar regulile vechi rămân pe loc mult după ce motivul lor a dispărut. O firmă mare are un departament juridic care citește tot. Un proprietar care vrea să transforme o mansardă în două camere de închiriat nu are. Așa se face că povara regulilor cade cel mai greu pe cei mici, care ar fi putut aduce oferta nouă.
Unele state și Comisia Europeană au încercat să țină acumularea sub control cu regula „one in, one out”: pentru fiecare cost nou de conformare introdus, un cost echivalent trebuie eliminat. Regatul Unit a introdus regula în 2011, apoi a înăsprit-o: din 2013, pentru fiecare cost nou trebuiau eliminate costuri de două ori mai mari, iar din 2016, de trei ori mai mari. Comisia Europeană aplică principiul „one in, one out” din 2022. Ideea este bună, dar are limite. Totul depinde de cum se măsoară costurile, iar instituțiile pot elimina reguli care oricum nu mai erau aplicate. Rămâne totuși un semnal util: costul reglementării trebuie numărat, nu presupus egal cu zero.
Să fim cinstiți și cu cealaltă parte. Multe reguli au motive bune: o clădire nu trebuie să cadă la cutremur, un incendiu nu trebuie să se întindă de la un apartament la altul. Întrebarea nu este „reguli sau nu?”, ci care regulă ajunge la scop cu cel mai mic cost. Și cine o cere, de fapt. Uneori o regulă pare să protejeze consumatorul, dar o cer mai ales firmele deja instalate, pentru că îi ține pe concurenți departe. Am văzut acest mecanism în lecția 03.05 și îl vom relua în lecția 07.05.
Să ne întoarcem la chiriile studenților și la cele trei reguli ale dezvoltatorului nostru.
Prima: suprafața minimă a locuinței. Legea locuinței stabilește suprafețe minime pentru locuințe. Regula vrea să protejeze confortul. Dar un student poate prefera o garsonieră mică lângă facultate în locul unei camere mari la o oră distanță. O suprafață minimă prea mare elimină exact locuința cea mai ieftină. Un standard de performanță, pentru lumină, aerisire și siguranță la foc, ar proteja ce contează fără să interzică formatul.
A doua: locurile de parcare obligatorii. Un loc de parcare subteran poate costa cât o parte importantă dintr-o garsonieră. Dacă regula cere câte un loc pentru fiecare locuință, iar studenții vin mai ales cu transportul în comun, cheltuim bani pe locuri care rămân goale și îi includem în chirie.
A treia: autorizarea lentă. Potrivit Băncii Mondiale, în 2024, obținerea unei autorizații de construire durează în orașele românești măsurate între 53 de zile, la Oradea, și 382 de zile, la Iași. Fiecare lună de așteptare înseamnă dobânzi, teren neutilizat și risc, adică un cost care ajunge tot în chirie.
De aceea O4, liberalizarea urbanistică, este de fapt o reformă a reglementării. Nu desființează regulile de siguranță. Înlocuiește regulile prescriptive cu standarde de rezultat, renunță la cele care protejează un interes îngust și pune termene clare pe autorizare. Va avea opozanți, mai ales printre locuitorii care se tem de clădiri mai înalte, de zgomot și de trafic, iar temerile lor trebuie luate în serios. Dar costul ei bugetar este mic, iar efectul ei, chiar dacă vine încet, atinge cauza găsită în modulul 2.
Lecția de design: pentru fiecare regulă, scrie pe aceeași pagină scopul și costul ei. Dacă poți atinge scopul cu un standard de rezultat în loc de o rețetă, alege standardul. Și când adaugi o regulă nouă, întreabă-te ce regulă veche poate pleca.
În lecția următoare ajungem la regula cea mai directă dintre toate: cea care fixează prețul însuși. Vom vedea ce se întâmplă când legea spune cât poate costa o chirie.
Testează-ți cunoștințele: Reglementarea (7 întrebări)