Taxe și subvenții
Videoclipul nu pornește? Urmărește-l direct pe YouTube.
O lege nouă spune: „Taxa se plătește de vânzător.” Cine o plătește, de fapt? Răspunsul economistului vă poate surprinde: nu legea decide asta. Legea decide doar cine duce banii la stat. Cine suportă povara se hotărăște pe piață, după cât de ușor se pot retrage cumpărătorii și vânzătorii. Iar aceeași logică se aplică, în oglindă, subvențiilor.
Să începem cu motivul pentru care există aceste instrumente. Economistul englez Arthur Pigou a propus o idee simplă: dacă o activitate impune altora un cost pe care nu-l plătește nimeni, adică o externalitate negativă, pune pe ea o taxă egală cu acel cost. Cine poluează plătește costul poluării și va polua mai puțin. Invers, dacă o activitate aduce altora un beneficiu, de exemplu un vaccin care îi protejează și pe cei din jur, o subvenție poate încuraja mai mult din ea. Ideea frumoasă a taxei pigouviene este că nu spune nimănui ce să facă. Schimbă doar prețul, iar fiecare se adaptează cum îl costă mai puțin.
În practică, apar trei eșecuri ale statului. Primul: costul extern este greu de măsurat, iar taxa reală se stabilește adesea după nevoile bugetului, nu după mărimea externalității. Al doilea: odată ce bugetul se obișnuiește cu banii, statul nu mai are interes ca activitatea taxată să scadă prea mult. Al treilea: cei bine organizați obțin scutiri, iar taxa ajunge să lovească mai ales pe cei care n-au avut vocea cea mai puternică, logica din lecția 03.05. Vom vedea un exemplu concret în lecția 11.07, despre taxa pe zahăr.
Acum, întrebarea din cârlig: cine plătește? Să luăm un exemplu cu cifre ipotetice.
Un produs se vinde la 50 de lei, iar piața schimbă 1.000 de unități. Statul introduce o taxă de 10 lei pe unitate, plătită de vânzători. Pe grafic, oferta se mută în sus cu 10 lei, pentru că fiecare vânzător vrea acum cu 10 lei mai mult ca să vândă aceeași cantitate. Noul echilibru: cumpărătorii plătesc 58 de lei, vânzătorii păstrează 48 de lei după taxă, iar cantitatea scade la 800 de unități.
Din cei 10 lei, cumpărătorii suportă 8, prin prețul mai mare. Vânzătorii suportă doar 2. Statul încasează 10 lei pe fiecare dintre cele 800 de unități, adică 8.000 de lei: 6.400 vin, de fapt, de la cumpărători și doar 1.600 de la vânzători. De ce? Pentru că, în acest exemplu, cumpărătorii reacționează la preț mult mai puțin decât vânzătorii: cererea este mai puțin elastică decât oferta, adică mai abruptă pe grafic. Vânzătorii, în schimb, se pot retrage ușor. Cine se poate retrage mai ușor scapă de cea mai mare parte a poverii. Inversați pantele și proporția se inversează.
Asta este incidența impozitului. Și observați triunghiul gri: cele 200 de unități care nu se mai vând. Nimeni nu încasează nimic din ele. Cu cifrele noastre, triunghiul valorează 1.000 de lei: jumătate din 10 lei înmulțit cu 200 de unități. Este pierderea netă de bunăstare, costul ascuns al oricărei taxe, despre care am vorbit în lecția 04.05.
Subvenția funcționează exact în oglindă. Dacă dai bani cumpărătorilor, dar vânzătorii nu pot produce mai mult, prețul crește și o parte din subvenție ajunge la vânzători. Partea mai puțin elastică nu doar suportă mai mult dintr-o taxă, ci și captează mai mult dintr-o subvenție. În Franța, mai multe studii despre ajutoarele pentru locuință au constatat că o parte importantă din ele s-a transmis în chirii mai mari.
Să ne întoarcem la chiriile studenților și la opțiunea O2, voucherul de chirie. Îl desenăm cu cifre ipotetice. Pentru simplitate, presupunem că toți studenții care închiriază în zona campusului primesc un voucher de 300 de lei pe lună.
Înainte de voucher, să zicem că în jurul campusului se închiriază 10.000 de camere la 1.500 de lei pe lună. Voucherul îi face pe studenți dispuși să plătească cu 300 de lei mai mult, deci cererea se mută în sus cu 300 de lei. Pe termen scurt însă, numărul de camere crește greu: blocurile nu apar într-un an. Oferta este aproape verticală.
Rezultatul: chiria urcă la 1.740 de lei, iar numărul de camere crește doar la 10.600. Studentul primește 300 de lei, dar plătește cu 240 mai mult. Câștigul lui net este de 60 de lei. Ceilalți 240 ajung la proprietari. Și dacă, în realitate, nu toți studenții primesc voucher, cei fără voucher plătesc și ei chiria mai mare, fără să primească nimic. Observați că n-ar schimba nimic dacă legea ar spune că voucherul se plătește direct proprietarului. Din nou, contează cine se poate retrage, nu cine e numit în lege.
Pe termen lung, dacă regulile permit construcția, oferta devine mai plată. Cu aceleași cifre ipotetice, chiria ar urca doar la 1.600 de lei, numărul de camere ar ajunge la 12.000, iar studentul ar păstra 200 din cei 300 de lei. Iar acum cei 300 de lei ajută la ceva concret: în jurul campusului apar 2.000 de camere în plus față de început. Concluzia este importantă pentru pachet: voucherul funcționează mult mai bine dacă oferta poate răspunde. De aceea O2 are sens doar împreună cu O4, nu în locul ei.
Lecția de design: nu te uita la cine numește legea, ci la cine se poate retrage mai greu. Acela suportă cea mai mare parte a taxei și tot acela încasează cea mai mare parte a subvenției. Înainte să dai bani pe o parte a pieței, întreabă-te dacă cealaltă parte poate răspunde.
În lecția următoare trecem de la prețuri la reguli. Vom vedea cum o regulă poate funcționa ca o taxă pe care nu o vede nimeni.
Testează-ți cunoștințele: Taxe și subvenții (7 întrebări)