Soluții fără statul central
Videoclipul nu pornește? Urmărește-l direct pe YouTube.
În fiecare joi, în fața Porții Apostolilor a catedralei din Valencia, în Spania, se reunește un tribunal format din fermieri aleși de comunitățile de irigatori. Tribunalul Apelor judecă certurile despre împărțirea apei pentru irigații, oral, repede și fără avocați. Instituția are o vechime de peste o mie de ani, iar din 2009 se află pe lista UNESCO a patrimoniului cultural imaterial. Nu a fost inventată de un minister, ci de oamenii care aveau nevoie de ea. Cum reușesc niște fermieri să gestioneze o resursă comună fără ca statul central să decidă în locul lor?
Să începem cu economistul Ronald Coase și cu articolul său din 1960, „Problema costului social”. În lecția 03.02 am văzut externalitățile: costuri pe care cineva le impune altcuiva, fără să le plătească. Reacția obișnuită era: statul trebuie să impună o taxă sau o interdicție. Coase a pus o întrebare diferită: ce s-ar întâmpla dacă cele două părți ar putea să negocieze între ele?
Să luăm un exemplu cu cifre ipotetice, apropiat de un caz pe care l-a discutat chiar Coase. O cofetărie are un mixer zgomotos, lipit de peretele unui cabinet medical. Zgomotul îl costă pe medic 5.000 de lei, pentru că pierde pacienți. Mutarea mixerului ar costa cofetăria 2.000 de lei. Dacă legea spune că medicul are dreptul la liniște, cofetarul mută mixerul, fiindcă 2.000 de lei e mai puțin decât ar trebui să plătească drept despăgubire. Dacă legea spune că cofetarul are dreptul să facă zgomot, medicul îi poate oferi, de pildă, 3.000 de lei ca să-l mute, iar amândoi ies mai bine.
În ambele variante, mixerul se mută. Diferă doar cine plătește. Asta e ideea pe care economiștii o numesc teorema lui Coase: când drepturile de proprietate sunt clare și costurile de tranzacție sunt mici, părțile ajung singure la soluția eficientă. Costurile de tranzacție înseamnă tot ce costă o înțelegere: să-l găsești pe celălalt, să negociezi, să scrii contractul, să verifici că e respectat.
Coase însuși a insistat pe partea a doua a ideii. În lumea reală, costurile de tranzacție sunt adesea mari. Doi vecini se pot înțelege. Două mii de vecini și o fabrică, mult mai greu. Atunci contează cine primește dreptul la început, cât de clar e scris și cât de repede îl poate apăra cineva în instanță. Concluzia lui Coase nu este „lăsați totul în seama negocierii”. Este că rolul statului poate fi, în primul rând, acela de a stabili reguli clare și de a judeca disputele corect și repede, nu neapărat acela de a furniza el soluția.
A doua idee vine de la Elinor Ostrom, prima femeie care a primit Premiul Nobel pentru economie, în 2009. Mulți credeau că o resursă comună, o pășune, un lac cu pește, un sistem de irigații, ajunge inevitabil să fie distrusă, dacă nu e privatizată sau administrată de stat. Ostrom a studiat numeroase comunități din lume, de la pășunile alpine din Elveția la sistemele de irigații din Spania, care își gestionaseră resursele timp de generații, cu reguli proprii.
Ostrom a extras din aceste cazuri câteva principii de design. Comunitățile care reușesc au granițe clare: se știe cine are drept la resursă și cât. Regulile sunt potrivite locului. Cei afectați participă la stabilirea lor. Există cineva care monitorizează, sancțiuni care cresc treptat și o cale ieftină de a rezolva conflictele, ca tribunalul din Valencia. În plus, autoritățile mai mari nu le contestă dreptul de a se organiza.
Aceste soluții nu sunt magice. Funcționează mai ales în grupuri stabile, unde oamenii se cunosc și se văd din nou. Iar ele depind, la rândul lor, de stat: de instanțe care judecă repede, de reguli care recunosc contractele și asociațiile. Când un proces durează ani, negocierea „în umbra legii” devine mult mai grea. Atunci, eșecul nu vine din înțelegerile private, ci dintr-o instituție a statului care nu funcționează.
Să ne întoarcem la chiriile studenților. Ce soluții de acest tip ar putea să ajute, fără ca o autoritate centrală să decidă totul?
Prima: parteneriate între universități și dezvoltatori privați. Universitatea are adesea teren și o cerere sigură, dezvoltatorul are capital și experiență. Pot construi reședințe pentru studenți fără ca totul să treacă prin bugetul public. Detaliile contractelor, cu riscurile lor, le discutăm în lecția 06.08.
A doua: acorduri de vecinătate. Din lecțiile 03.02 și 03.05 știm că locuitorii din jurul campusului se opun clădirilor noi, în parte pentru că suportă costuri reale: zgomot, trafic, șantier. Ideea lui Coase sugerează că le putem compensa. Un dezvoltator poate semna cu asociația de proprietari din zonă un acord: program de lucru limitat, izolare fonică, o contribuție la un parc sau la locuri de parcare. Când vecinii au de câștigat, opoziția scade. O variantă mai elaborată, drepturile de construire transferabile, apare în lecția 06.09.
A treia: reguli clare de răspundere pentru garanțiile nereturnate. În lecția 03.03 am văzut problema de informație. Aici ne interesează cealaltă jumătate: dacă un student poate obține banii înapoi repede, printr-o procedură simplă în instanță, proprietarii au motiv să respecte contractul. Codul de procedură civilă prevede deja o procedură simplificată pentru cererile cu valoare redusă, adică de cel mult 10.000 de lei, sumă în care se încadrează de obicei o garanție de chirie. Ca analiști, ar trebui să aflăm cât de repede funcționează ea în practică și cât de cunoscută este printre studenți.
Lecția de design: înainte să propui ca statul să furnizeze soluția, întreabă-te dacă nu ajunge să clarifice drepturile, să facă înțelegerile mai ieftine și să judece repede disputele. Uneori, cel mai util lucru pe care îl poate face un decident este să fie un arbitru bun.
Am văzut piața, statul și comunitățile, fiecare cu puterile și slăbiciunile ei. În lecția următoare le punem față în față și închidem modulul.
Testează-ți cunoștințele: Soluții fără statul central (7 întrebări)