Comparăm instituții imperfecte
Videoclipul nu pornește? Urmărește-l direct pe YouTube.
Un împărat roman trebuia să aleagă câștigătorul unui concurs de canto între doi concurenți. L-a ascultat pe primul, a fost dezamăgit și i-a dat imediat premiul celui de-al doilea, fără să-l mai asculte. Povestea, pe care economiștii o spun de multă vreme ca pe o pildă, nu este neapărat istorie. Dar greșeala este foarte reală, și o facem des în politicile publice. Vedem că piața funcționează prost și presupunem că statul ar funcționa bine. Sau invers.
Economistul Harold Demsetz a dat acestei greșeli un nume, într-un articol din 1969. El a observat că mulți analiști compară o piață reală, cu toate defectele ei, cu un ideal teoretic. Găsesc o diferență între realitate și ideal, o numesc eșec al pieței și trag concluzia că statul trebuie să intervină. Pasul care lipsește este întrebarea dacă intervenția reală, făcută de oameni reali, ar ajunge mai aproape de ideal.
Demsetz a numit-o abordarea nirvana, iar în cursul nostru o vom numi eroarea nirvana: compararea unei instituții reale cu o alternativă ideală, care nu există. Alternativa pe care o propunea el este analiza instituțională comparată: comparăm aranjamente reale între ele, fiecare cu defectele lui.
Eroarea merge în ambele direcții. Unii compară piața reală, cu monopoluri și informație incompletă, cu un stat ideal, condus de experți neutri și bine informați. Alții compară un stat real, lent și influențat de grupuri de interese, cu o piață ideală, perfect concurențială. Ambele comparații sunt la fel de greșite. În lecțiile 03.02 și 03.03 am văzut eșecurile pieței. În lecțiile 03.04 și 03.05 am văzut eșecul statului. În 03.06 și 03.07 am văzut limitele cunoașterii și soluțiile comunităților. Acum le punem față în față.
Vă propun patru întrebări pentru orice comparație. Prima: cine are informația necesară? Proprietarul, chiriașul, funcționarul din primărie, consiliul local? A doua: cine are stimulentul să folosească bine informația? Cine câștigă dacă decizia e bună și cine pierde dacă e proastă? A treia: cât costă fiecare aranjament, inclusiv costurile care nu se văd: timpul, costurile de conformare, banii din impozite? A patra: cum se observă și cum se corectează greșelile? Prin falimentul unei firme, printr-o hotărâre judecătorească, printr-o evaluare, prin alegeri o dată la patru ani?
A patra întrebare e cea uitată cel mai des. Orice instituție greșește. Diferența este cât de repede află că a greșit și cât de ușor își poate schimba direcția. O firmă care construiește apartamente pe care nu le vrea nimeni pierde bani și se oprește. O regulă urbanistică greșită poate rămâne în vigoare zeci de ani, pentru că nimeni nu e obligat să o reevalueze. Despre clauzele care obligă la reevaluare vorbim în lecția 10.04.
Asta nu înseamnă că răspunsul este mereu același. Pentru o rețea de canalizare, decizia comună prin autorități locale poate câștiga comparația. Pentru alegerea pâinii de pe raft, piața câștigă detașat. Pentru o pășune folosită de un sat, poate câștiga comunitatea însăși. Analiza instituțională comparată nu dă un verdict ideologic. Dă un set de întrebări, iar răspunsul depinde de problemă și de loc.
Să ne întoarcem la chiriile studenților și să tragem concluziile modulului 3. Întrebarea de la început era: de ce nu se rezolvă problema singură?
Prima concluzie: chiriile mari sunt un semnal. Ele le spun constructorilor să construiască, proprietarilor să împartă apartamentele mari în camere, iar unor studenți să caute cartiere mai ieftine și să facă naveta. Semnalul funcționează, dar este blocat parțial. Reguli urbanistice restrictive și procese lente de autorizare frânează răspunsul ofertei, iar transportul slab spre cartierele mai ieftine îngreunează naveta.
A doua concluzie: avem în față și elemente de eșec al statului, nu doar un eșec al pieței. Urbanismul restrictiv și autorizarea lentă țin de reguli și de proceduri stabilite de autorități. Din lecția 03.05 știm de ce rezistă: beneficiile sunt concentrate la locuitorii existenți care se opun densificării, iar costurile sunt dispersate la viitorii studenți, care nu sunt în sală.
A treia concluzie: există și probleme reale de piață. Garanțiile nereturnate și defectele ascunse sunt probleme de informație, din lecția 03.03. Zgomotul și traficul sunt externalități, din lecția 03.02, și explică, în parte, de ce vecinii se opun clădirilor noi. Opoziția lor nu este doar egoism. Are și o bază reală, care trebuie tratată, nu ignorată.
Să trecem garanțiile nereturnate prin cele patru întrebări. Informația despre starea apartamentului o au proprietarul și chiriașul, nu primăria. Stimulentul de a respecta contractul depinde de cât de ușor poate fi obligat proprietarul să plătească. Costul unei inspecții publice a fiecărei garsoniere ar fi uriaș. Iar greșelile se corectează cel mai ieftin printr-un proces-verbal la intrare și o cale rapidă în instanță. Comparația reală arată, în acest caz, spre reguli clare și justiție rapidă, nu spre un nou control administrativ.
Iar a patra concluzie este regula de comparație pentru restul cursului. Vom compara piața reală de chirii, cu regulile ei reale, cu intervenții reale, nu ideale. Un cămin nou va fi judecat cu întârzierile și costurile unui cămin real. Un voucher, cu efectul lui asupra chiriilor. O liberalizare urbanistică, cu opoziția și ritmul ei incert. Opțiunile propriu-zise le formulăm în modulul 5.
Lecția de design: nu compara niciodată o realitate cu un ideal. Compară realitate cu realitate și întreabă-te, pentru fiecare variantă, cine știe, cine are interes, cât costă și cum se corectează greșelile.
Cu asta închidem modulul 3. Știm acum de ce problema nu se rezolvă singură și cum să comparăm cinstit soluțiile. În modulul 4 vedem limitele pe care orice intervenție trebuie să le respecte, începând cu statul de drept.
Testează-ți cunoștințele: Comparăm instituții imperfecte (6 întrebări)