Problema cunoașterii
Videoclipul nu pornește? Urmărește-l direct pe YouTube.
În anii '80, în România, cozile făceau parte din viața de zi cu zi. Oamenii stăteau ore întregi pentru carne, ulei sau lapte, iar din 1981 alimente de bază ca pâinea, uleiul, zahărul și făina s-au dat pe cartelă. Producția se stabilea prin planuri centrale pe cinci ani, iar planificatorii erau, mulți dintre ei, oameni pregătiți și harnici. Și totuși, raftul gol era ceva obișnuit. De ce nu reușea un aparat întreg de specialiști să afle câte pâini, câte perechi de pantofi și câte apartamente trebuie produse, și unde?
O parte importantă din răspuns a dat-o economistul Friedrich Hayek, într-un articol scurt din 1945, „Folosirea cunoașterii în societate”. Hayek a pornit de la o observație simplă. Cunoașterea de care are nevoie o economie nu există nicăieri adunată la un loc. Este împrăștiată în milioane de capete, în bucăți mici, adesea contradictorii.
Hayek a deosebit două feluri de cunoaștere. Prima este cunoașterea științifică, cea din manuale și statistici, pe care un expert o poate aduna. A doua este cunoașterea circumstanțelor de timp și de loc: șoferul care știe că mașina lui se întoarce goală, proprietarul care știe că un apartament se eliberează luna viitoare, studentul care știe că preferă o cameră mică lângă facultate în locul uneia mari la o oră distanță. Acest al doilea fel de cunoaștere se schimbă de la o zi la alta. De multe ori, nici cei care o au nu o pot pune ușor în cuvinte, cu atât mai puțin într-un raport trimis la minister.
Aceasta este problema cunoașterii. Nu este o problemă de calculatoare mai puternice sau de funcționari mai buni. Informația pur și simplu nu poate fi adunată la timp, pentru că se schimbă mai repede decât ar putea fi raportată.
Atunci cum se coordonează, totuși, milioane de oameni? Hayek a dat exemplul cositorului. Să presupunem că o sursă importantă de cositor dispare. Prețul cositorului crește. Mii de utilizatori încep să-l economisească sau să-l înlocuiască, fără să afle vreodată de ce s-a scumpit. Nu au nevoie să știe. Prețul le transmite, într-un singur număr, esențialul: acest material a devenit mai rar, folosiți-l mai cu grijă. Hayek compara sistemul prețurilor cu un sistem de telecomunicații.
Ce înseamnă asta pentru un decident? Patru lucruri. Primul este modestia: oricât de bun ar fi studiul tău, oamenii afectați știu lucruri pe care tu nu le știi. Al doilea: preferă reguli generale, care îi lasă pe oameni să se adapteze, în locul unor instrucțiuni detaliate despre ce să facă fiecare. Al treilea: testează la scară mică, în câteva locuri, înainte să generalizezi. Al patrulea: fii foarte atent când un plan îți cere să decizi cât, unde și ce fel, în locul celor care vor trăi cu rezultatul.
Problema cunoașterii nu a dispărut odată cu planificarea centrală. Apare și în proiecte moderne, bine intenționate. Un exemplu des discutat este ansamblul de locuințe sociale Pruitt-Igoe din St. Louis, în Statele Unite, finalizat între 1954 și 1956. Demolarea lui a început în 1972, la mai puțin de douăzeci de ani de la inaugurare. Cauzele eșecului sunt dezbătute până azi: bani prea puțini pentru întreținere, segregare, sărăcie. Dar o parte din explicație ține de presupuneri greșite despre cine va locui acolo, câți vor veni și cum vor folosi spațiile comune. Planul a fost făcut o singură dată, pentru oameni pe care proiectanții nu îi cunoșteau.
Atenție la o lectură greșită. Hayek nu spunea că nimeni nu trebuie să planifice nimic. Toată lumea planifică: familiile, firmele, primăriile. Întrebarea este cine face planul și cu ce informație. Un oraș are nevoie de străzi, de rețele de apă și de transport, iar acolo decizia comună este adesea inevitabilă. Nici piața nu știe totul: firmele greșesc, construiesc prea mult sau în locul nepotrivit. Diferența este că pe o piață greșelile sunt multe și mici, și le plătesc chiar cei care le-au făcut. Asta îi obligă să corecteze repede. O greșeală centrală este una singură, mare, și se corectează greu.
Să ne întoarcem la chiriile studenților. Să presupunem că primăria vrea să rezolve problema printr-un plan detaliat. Stabilește exact în ce cartiere se pot construi locuințe pentru studenți, câte camere, de ce mărime, cu câte locuri de parcare, ce fel de clădiri.
Ce ar trebui să știe primăria ca să facă bine acest plan? Câți studenți vor veni peste cinci ani, când numărul tinerilor scade ușor în următorii ani și mult după 2040. Câți vor avea cursuri hibride și vor veni în oraș doar câteva zile pe săptămână. Dacă studenții de la master, care adesea lucrează, vor o garsonieră lângă serviciu sau o cameră lângă facultate. Câți ar împărți un apartament ca să plătească mai puțin. Răspunsurile diferă de la un student la altul și se schimbă de la un an la altul.
Nimeni nu are aceste răspunsuri adunate la un loc. Dar ele se văd, parțial, în prețuri. Chiriile mari dintr-un cartier spun unde este cererea cea mai presantă. Diferența de preț între o garsonieră și o cameră într-un apartament comun spune ce sunt dispuși studenții să plătească pentru intimitate. Semnalul există. Întrebarea, pe care o închidem în lecția 03.08, este cât de mult din acest semnal ajunge să schimbe ceva, și cât rămâne blocat de reguli care spun dinainte ce se poate construi și unde. Despre reguli ca mărimea minimă a apartamentelor sau parcările obligatorii vorbim în lecția 06.04.
Lecția de design: înainte să decizi în locul altora cât, unde și ce fel, întreabă-te cine are de fapt informația. Dacă nu o ai tu, scrie o regulă generală care îi lasă pe ei să se adapteze, și testează-o întâi la scară mică.
Dacă nu statul central ia aceste decizii, atunci cine? În lecția următoare vedem cum rezolvă oamenii conflicte și probleme comune prin înțelegeri, asociații și instanțe.
Testează-ți cunoștințele: Problema cunoașterii (7 întrebări)