Beneficii concentrate, costuri dispersate
Videoclipul nu pornește? Urmărește-l direct pe YouTube.
De zeci de ani, Statele Unite își protejează producătorii de zahăr. Importurile sunt limitate prin cote, iar producătorii primesc împrumuturi de la stat care funcționează ca un preț minim garantat. Rezultatul este că, în cei mai mulți ani, prețul zahărului în Statele Unite este mai mare decât prețul de pe piața mondială. Câștigul merge la un număr relativ mic de cultivatori și procesatori. Costul se împarte între toți cei care cumpără zahăr sau produse cu zahăr. Și totuși, programul supraviețuiește. De ce acceptă milioane de oameni o regulă care îi costă?
Răspunsul clasic vine de la economistul Mancur Olson, din cartea „Logica acțiunii colective”, publicată în 1965. Olson a observat că grupurile mici, cu interese mari și concentrate, se organizează mult mai ușor decât grupurile mari, cu interese mici și împrăștiate. Nu pentru că membrii lor ar fi mai inteligenți sau mai cinici. Ci pentru că socoteala fiecăruia arată altfel.
Să luăm un exemplu cu cifre ipotetice. O regulă aduce 100 de milioane de lei pe an pentru zece firme, adică zece milioane pentru fiecare. Banii vin de la douăzeci de milioane de consumatori, câte cinci lei de persoană pe an. Pentru fiecare firmă, merită să plătească avocați, studii și drumuri la minister. Pentru un consumator, nici măcar nu merită să afle că regula există.
În lecția 03.04 am numit asta ignoranța rațională. Olson adaugă partea de organizare. Chiar dacă un consumator ar afla, ar trebui să convingă milioane de alți oameni să se mobilizeze, iar fiecare dintre ei ar prefera să lase pe altcineva să facă efortul. Este problema „pasagerului clandestin” din lecția 03.02, de data aceasta în politică.
Pe scurt, vorbim de beneficii concentrate și costuri dispersate. Când o regulă are această formă, presiunea politică merge într-o singură direcție. Cei care câștigă vin la ședințe, trimit propuneri, finanțează campanii. Cei care pierd nu vin, pentru că pierderea fiecăruia este prea mică sau pentru că nici nu știu că pierd.
Economistul Gordon Tullock a dus ideea mai departe. Dacă statul poate împărți avantaje, firmele vor cheltui resurse ca să le obțină: lobby, avocați, consultanți, uneori chiar mită. Fenomenul se numește căutarea de rente. Problema nu este doar transferul de bani de la consumatori la firmele protejate. Problema este că tot efortul cheltuit în lupta pentru avantaje nu produce nimic. Specialiștii care scriu memorii pentru o protecție vamală nu inventează, între timp, un produs mai bun.
Un pas în plus a făcut George Stigler, care în 1971 a propus o idee incomodă: adesea, reglementarea este cerută chiar de industria reglementată și ajunge, în timp, să funcționeze în folosul ei. Instituția care ar trebui să supravegheze un sector începe să vadă lumea prin ochii firmelor din sector. Ele vin la consultări, ele au datele, din rândul lor vin uneori experții. Asta se numește captura reglementatorului.
Gândiți-vă la taxiuri. În multe orașe ale lumii, numărul licențelor de taxi a fost limitat timp de decenii. Limitarea a fost justificată prin siguranță și calitate, dar a funcționat și ca o barieră la intrare. În New York, o licență de taxi a ajuns să se vândă, în jurul anilor 2013-2014, cu peste un milion de dolari. Apoi valoarea ei a scăzut abrupt, pe măsură ce s-au răspândit aplicațiile de transport. Prețul licenței era, de fapt, prețul unei rente create de regulă. Revenim la platforme în lecția 11.08. Același tipar apare la multe subvenții agricole din țările bogate: primitori relativ puțini și bine organizați, cost împărțit între toți contribuabilii și consumatorii.
Atenție, logica lui Olson nu spune că orice grup organizat are o cauză proastă. Nici că piața ar fi scutită de grupuri care se înțeleg între ele: și firmele pot forma carteluri. Diferența este că un cartel de pe o piață deschisă e amenințat permanent de concurenți noi, iar o regulă care le blochează intrarea îl face durabil. De aceea, una dintre primele întrebări ale unui analist este cine a cerut regula și cine câștigă din ea.
Să ne întoarcem la chiriile studenților. Imaginați-vă o ședință de consiliu local în care se discută un plan urbanistic ce ar permite clădiri mai înalte lângă campus. În sală vin locuitorii din cartier. Sunt câteva sute, se cunosc, au o asociație și votează în acel oraș. Pentru ei, miza e concretă și imediată: șantier, umbră, trafic, locuri de parcare ocupate. Din lecția 03.02 știm că o parte din aceste costuri sunt reale și trebuie luate în serios.
Cine lipsește din sală? Viitorii studenți, care acum sunt la liceu în altă localitate. Tinerii care s-au uitat la chirii și au renunțat să mai vină. Chiar și mulți dintre studenții de acum nu votează la alegerile locale din orașul universitar. La alegerile locale votezi acolo unde ai domiciliul sau reședința din actul de identitate, iar mulți studenți au acte din localitatea de origine. Pentru fiecare dintre ei, câștigul adus de o singură clădire nouă este mic și incert: o chirie puțin mai mică, undeva în oraș, peste câțiva ani.
Mai există un grup cu interes concentrat, despre care se vorbește rar: proprietarii care închiriază deja. Ei nu complotează împotriva studenților. Dar o ofertă rară le aduce chirii mai mari, deci nu au niciun motiv să ceară mai multe construcții. Iată de ce o problemă evidentă nu se rezolvă de la sine: cei care pierd sunt mulți, dar împrăștiați și adesea absenți.
Lecția de design: la fiecare regulă, întreabă-te cine câștigă mult și știe asta, și cine pierde puțin și nu știe. Apoi caută activ vocea celor care lipsesc din sală: viitorii utilizatori, consumatorii, cei care nu votează acolo.
Chiar și un decident pe care nu-l presează niciun grup are o limită: nu poate ști tot ce ar trebui să știe. Despre asta vorbim în lecția următoare.
Testează-ți cunoștințele: Beneficii concentrate, costuri dispersate (6 întrebări)