Stimulentele decidenților
Videoclipul nu pornește? Urmărește-l direct pe YouTube.
Imaginați-vă doi decidenți, cu cifre și situații ipotetice. Primul construiește o clădire nouă, taie panglica, apare în presă și o pune pe afișul de campanie. Al doilea petrece doi ani rescriind un regulament de urbanism, iar după alți cinci ani, în oraș se construiesc mii de locuințe în plus. Primul a ajutat câteva sute de oameni. Al doilea, poate de zece ori mai mulți. Care dintre ei credeți că va fi răsplătit la alegeri?
Până acum, în acest modul, am vorbit despre eșecurile pieței. Am lăsat însă o întrebare deschisă: cine corectează aceste eșecuri și ce îl motivează? Economistul James Buchanan, laureat al premiului Nobel în 1986, a rezumat răspunsul său într-o conferință din 1979, intitulată „Politica fără romantism”. Ideea e simplă: oamenii nu devin alți oameni când trec de la piață la primărie sau la minister.
Această abordare se numește teoria alegerii publice, în engleză public choice. Ea folosește aceleași instrumente ca economia pieței: oamenii au scopuri, informații limitate și răspund la stimulente. Diferă doar mediul în care acționează. Pe piață, cel care greșește pierde banii proprii. În politică, cel care greșește cheltuie, de cele mai multe ori, banii altora.
Să ne uităm pe rând la trei personaje. Primul este politicianul. Vrea, firesc, să fie reales, pentru că altfel nu poate face nimic din ce și-a propus. Asta îi scurtează orizontul de timp la durata mandatului: patru ani, în cazul unui consilier local sau al unui primar din România. O măsură care aduce costuri acum și beneficii peste zece ani este o investiție proastă din punct de vedere electoral. O măsură care aduce beneficii vizibile acum și costuri ascunse sau amânate este una excelentă.
De aici vine preferința pentru proiecte vizibile: clădiri, inaugurări, programe cu nume. O regulă abrogată nu se inaugurează. O autorizație emisă la timp nu apare la știri. Contează și calendarul. În anul dinaintea alegerilor, tentația de a începe lucrări, de a mări cheltuielile sau de a amâna o decizie nepopulară este mai mare decât în primul an de mandat. Asta nu face din politician un om rău. Îl face un om care răspunde la stimulentele pe care i le dă sistemul.
Al doilea personaj este funcționarul. Gândiți-vă la cel care avizează o autorizație de construire. Dacă aprobă un proiect care apoi are o problemă, poate fi anchetat și sancționat. Dacă amână sau respinge un proiect bun, aproape nimeni nu află. Locuințele care nu s-au construit nu protestează. Rezultatul este o aversiune față de risc foarte rațională: încă un aviz, încă o verificare, încă o lună. Mai e un stimulent, descris de economistul William Niskanen: într-o instituție publică, prestigiul și influența cresc de obicei odată cu bugetul și cu personalul, nu cu rezultatele. Instituțiile au deci motiv să ceară mai mult, nu să facă mai bine cu mai puțin.
Al treilea personaj sunteți voi, alegătorii. Economistul Anthony Downs a observat că un alegător obișnuit are un motiv bun să nu se informeze în detaliu despre fiecare politică. Votul lui are o șansă infimă să decidă rezultatul, iar timpul petrecut citind un regulament de urbanism are un cost real. Asta se numește ignoranța rațională. Nu e prostie, e o socoteală corectă din punctul de vedere al fiecăruia. Doar că, adunată, lasă decidenții fără control tocmai asupra deciziilor tehnice și lente, unde se pierd cei mai mulți bani.
Atenție: teoria alegerii publice nu este cinism. Ea nu spune că politicienii și funcționarii sunt mai răi decât restul lumii. Spune exact opusul: că sunt la fel ca toți ceilalți. Nu proiectăm o politică presupunând că o vor aplica sfinți. O proiectăm presupunând că o vor aplica oameni obișnuiți, cu stimulentele pe care le creează chiar politica noastră. Cum se organizează grupurile care profită de aceste stimulente vedem în lecția 03.05.
Să ne întoarcem la chiriile studenților. Ne-am întrebat, în lecția 03.01, de ce oferta de locuințe din jurul campusurilor nu ține pasul cu cererea. Acum avem o parte din răspuns.
Un cămin nou, de tipul opțiunii O3, are tot ce îi trebuie unui decident: o clădire, o inaugurare, o cifră de anunțat. Rescrierea regulilor de urbanism, de tipul opțiunii O4, are opusul: este tehnică, plictisitoare pentru presă, iar efectele apar treptat, după mandat, și nu poartă numele nimănui. În plus, vecinii care se opun densificării vin la ședințe, în timp ce studenții care ar beneficia peste câțiva ani nici nu știu că se discută. Asta nu înseamnă că O3 este o idee proastă. Înseamnă că va fi aleasă mai des decât merită, iar O4 mai rar decât merită, dacă nu ținem cont de aceste stimulente.
Același mecanism explică de ce autorizările sunt lente. Fiecare funcționar din lanț are motive să mai ceară o hârtie și nu are aproape niciun motiv să se grăbească. Potrivit Băncii Mondiale (2024), obținerea unei autorizații de construire durează în orașele românești măsurate între 53 de zile, la Oradea, și 382 de zile, la Iași. Diferența arată că lentoarea nu e o fatalitate: ține de cum lucrează fiecare primărie. Vom reveni la autorizare în modulul 9. Iar o regulă bună de design ține cont de asta din start: termene clare, criterii scrise, aprobare tacită acolo unde e legal posibil.
Lecția de design: pentru fiecare propunere, întreabă-te cine o va aplica și ce îl răsplătește sau îl pedepsește. Dacă stimulentele lui lucrează împotriva scopului, schimbă stimulentele, nu doar textul regulii.
În lecția următoare vedem cum grupurile mici și bine organizate reușesc să obțină reguli care îi costă pe toți ceilalți.
Testează-ți cunoștințele: Stimulentele decidenților (6 întrebări)