Paritatea puterii de cumpărare
Videoclipul nu pornește? Urmărește-l direct pe YouTube.
Un laptop costă cam la fel la București și la Viena. Un tuns, în schimb, costă la Viena mult mai mult. De ce prețurile unor lucruri se aliniază între țări, iar ale altora nu? Răspunsul ne duce la o idee centrală despre cursul de schimb pe termen lung: paritatea puterii de cumpărare.
Pornim de la legea prețului unic. Ea spune că un bun identic ar trebui să coste la fel în două locuri, odată ce exprimăm prețurile în aceeași monedă. Condiția este ca bunul să poată fi mutat ușor dintr-un loc în altul.
De ce ar fi așa? Din cauza arbitrajului. Să presupunem că o pereche de căști costă 100 de euro la Viena și 400 de lei la București, iar cursul este de cinci lei pe euro. La București, căștile costă deci 80 de euro. Un comerciant isteț le cumpără aici și le vinde la Viena, cu 20 de euro câștig pe bucată, minus transportul.
Dar mulți comercianți fac același lucru. La București cererea de căști crește, așa că prețul urcă. La Viena oferta crește, așa că prețul coboară. Arbitrajul se oprește abia când diferența nu mai acoperă transportul. Rămâne deci o mică diferență, egală cu costul de a muta marfa.
Paritatea puterii de cumpărare, prescurtat PPC, extinde ideea de la un bun la un coș întreg. Dacă un coș costă 1.000 de lei în România și 250 de euro în zona euro, cursul de paritate este de patru lei pentru un euro. La acest curs, un leu cumpără aceeași cantitate de bunuri în ambele locuri.
Un test simplu este să alegem un produs standard, făcut după aceeași rețetă peste tot, de exemplu un sandviș standard, cu aceleași ingrediente și același gramaj în toate țările. Să presupunem că el costă 20 de lei la București și cinci euro la Viena. Cursul care ar egaliza prețurile este patru lei pentru un euro. Dacă piața dă cinci lei, sandvișul e mai ieftin la București. Conform PPC, leul pare subevaluat.
Numai că sandvișul nu este doar carne și pâine. În prețul lui intră chiria localului și salariile celor care îl prepară, iar acestea nu se pot muta din țară în țară. Nimeni nu cumpără tunsori la București ca să le revândă la Viena. Serviciile de acest fel sunt netranzacționabile, iar pentru ele arbitrajul nu funcționează. Se adaugă costurile de transport și taxele, cum sunt TVA-ul și accizele, care diferă de la o țară la alta.
Datele confirmă intuiția. În 2024, echipamentele electronice și IT costau în România puțin peste media Uniunii Europene. Bunurile, în ansamblu, erau cu aproximativ un sfert mai ieftine. Serviciile costau mai puțin de jumătate din media europeană. Unde arbitrajul e ușor, prețurile se apropie. Unde e imposibil, diferențele rămân mari.
De ce sunt serviciile mai ieftine în țările mai sărace? Pentru că salariile sunt mai mici. Un frizer din Viena nu tunde mult mai repede decât unul din București, dar e plătit mai bine, pentru că altfel s-ar angaja într-o fabrică austriacă foarte productivă. Pe măsură ce România se dezvoltă, salariile cresc, serviciile se scumpesc, iar nivelul prețurilor se apropie de cel european.
Atunci la ce ne folosește PPC? Ne dă o ancoră pe termen lung. Pe termen scurt, cursul se mișcă după dobânzi, fluxuri de capital și știri. Pe termen lung însă, o țară cu inflație mai mare tinde să vadă moneda ei depreciindu-se. Dacă prețurile cresc ani la rând mult mai repede în România decât în zona euro, iar productivitatea nu ține pasul, leul nu poate rămâne la nesfârșit la același curs.
Așadar, legea prețului unic funcționează bine pentru bunurile ușor de transportat și slab pentru serviciile locale. Tocmai de aceea, cum ați văzut în lecția despre faptele de bază ale bogăției, comparăm nivelul de trai folosind PIB-ul la paritatea puterii de cumpărare, nu la cursul pieței. În lecția următoare legăm contul curent de bugetul statului.
Testează-ți cunoștințele: Paritatea puterii de cumpărare (6 întrebări)