Pericolele politicii fiscale
Videoclipul nu pornește? Urmărește-l direct pe YouTube.
Cei mai mulți economiști acceptă că politica fiscală poate ajuta când o cădere a cererii agregate lasă oameni și utilaje fără treabă. Acordul se destramă însă în două situații. Prima: când recesiunea vine din partea ofertei. A doua: când stimulul este finanțat, an după an, prin datorie.
Să pornim de la un șoc real: o secetă severă sau o scumpire bruscă a energiei. Oferta agregată pe termen lung se deplasează spre stânga, iar economia trece din punctul A în punctul B. Creșterea scade de la 3 la 1 la sută, iar inflația urcă de la 2 la 4 la sută. Poate statul să repare asta cheltuind mai mult?
Prea puțin. Când recesiunea vine din cerere, economia merge sub potențialul ei, deci are loc să recupereze. Când vine dintr-un șoc real, chiar potențialul a scăzut. Nu mai există resurse nefolosite pe care statul să le pună la lucru. Un impuls mare dat cererii poate aduce puțină creștere pe termen scurt, dar mai ales inflație: pe grafic, economia urcă din B în C. Iar întârzierile, țintirea greșită și evicțiunea rămân și ele valabile.
Al doilea pericol ține de felul în care se iau deciziile. În teorie, politica fiscală seamănă cu o familie prudentă: împrumută în anii slabi și pune deoparte în anii buni. În practică, statele urmează adesea doar prima jumătate a sfatului. Deficitul din criză e acceptat ușor, dar excedentul din anii de creștere rămâne de obicei o promisiune. Când politica fiscală adaugă cerere tocmai în expansiune și e silită să taie în recesiune, spunem că este prociclică.
De ce se întâmplă asta? Teoria alegerii publice, asociată cu James Buchanan, propune un răspuns care nu ține de rea-voință. O majorare de pensii sau o reducere de taxe aduce beneficii vizibile, imediate, unor alegători anume. Costul, adică datoria, se împarte între toți contribuabilii și se plătește mai târziu, uneori de generații care încă nu votează. Înaintea alegerilor, stimulentul de a cheltui crește oriunde, indiferent cine guvernează. Economiștii numesc acest tipar ciclul electoral al politicii economice.
România ilustrează bine problema. În 2008, economia a crescut cu peste 9 la sută, cel mai bun an din 2005 încoace. Cu toate acestea, deficitul bugetar a urcat la aproximativ 5,4 la sută din PIB. Când a venit criza, deficitul a sărit, în 2009, la aproximativ 9,5 la sută. Fără rezerve și cu împrumuturi tot mai scumpe, statul a apelat la finanțare de la Fondul Monetar Internațional și de la Uniunea Europeană.
Ajustarea s-a făcut apoi exact când economia era încă în recesiune. Din iulie 2010, salariile din sectorul public au fost reduse cu 25 la sută, iar cota standard de TVA a crescut de la 19 la 24 la sută. Manualul recomandă opusul pentru o recesiune. Dar un stat care n-a economisit în anii buni nu mai are de unde alege.
Tiparul s-a repetat. Între 2015 și 2019, cu o economie în creștere, cheltuielile cu salariile publice au urcat de la aproximativ 7,8 la 11,4 la sută din PIB. În 2019, cu o creștere de 4 la sută, deficitul a ajuns la 4,4 la sută, peste pragul european de 3 la sută. Așa că, din aprilie 2020, România se află în procedura de deficit excesiv a Uniunii Europene. În 2025, deficitul era încă de 7,9 la sută din PIB, cel mai mare din Uniune, iar de la 1 august 2025 cota standard de TVA a crescut de la 19 la 21 la sută, într-un an în care economia a crescut cu mai puțin de 1 la sută. Din nou, strângerea curelei a venit într-un an slab.
Datoria acumulată are un preț. Cu cât crește, cu atât o parte mai mare din buget se duce pe dobânzi și cu atât rămâne mai puțin spațiu de manevră pentru următoarea recesiune. În România, dobânzile plătite de stat au crescut de la aproximativ 1,2 la sută din PIB în 2019 la 2,8 la sută în 2025.
Iar când datoria devine prea mare, mai ales dacă e în monedă străină, încrederea se poate prăbuși. Argentina este cazul clasic. La sfârșitul anilor 1990, statul se împrumutase mult, mai ales în dolari și euro. Când a intrat în recesiune, noile cheltuieli publice au fost văzute de investitori și de cetățeni ca semn de pericol. Aceștia au consumat și au investit atât de puțin încât scăderea cheltuielilor private a depășit creșterea celor publice: o evicțiune de peste 100 la sută. În decembrie 2001, Argentina a intrat în încetare de plăți, cel mai mare default suveran din istorie până atunci. În 2002, după prăbușirea monedei, datoria a ajuns aproape de 150 la sută din PIB. Mexic, Thailanda și Grecia au trecut și ele prin crize asemănătoare.
Cât de multă datorie este prea multă? Nu există un prag magic. Un lucru e însă clar: când un stat are datorie mare și credibilitate mică, un stimul fiscal poate slăbi economia în loc s-o întărească. Politica fiscală e un instrument util, dar numai în mâinile cuiva care economisește în anii buni.
Testează-ți cunoștințele: Pericolele politicii fiscale (6 întrebări)