Limitele politicii fiscale
Videoclipul nu pornește? Urmărește-l direct pe YouTube.
În lecția trecută am văzut situația în care politica fiscală are cele mai mari șanse: o recesiune provocată de o cădere a cererii agregate. Pe grafic, totul s-a rezolvat cu o singură săgeată. În realitate, chiar și în acest caz favorabil, un stimul reușit e greu de construit. Economiștii spun că un stimul bun trebuie să îndeplinească trei condiții: să vină la timp, să fie țintit și să fie temporar.
Cum ar arăta stimulul perfect? Statul ar angaja repede oameni rămași fără lucru, pe proiecte care se termină exact când economia își revine. De ce tocmai șomeri? Pentru că, pentru societate, costul de oportunitate al muncii lor este mic: fără proiectul public, ei n-ar produce nimic în acel moment. Dacă, în schimb, statul angajează pe cineva care oricum avea o slujbă, îl mută doar dintr-un loc în altul, iar costul real e mult mai mare.
Să le luăm pe rând, începând cu timpul. Primul obstacol este decalajul de recunoaștere. Recesiunile nu se anunță. Datele despre PIB apar la câteva săptămâni după încheierea trimestrului și sunt apoi revizuite, uneori serios. Se poate întâmpla ca economia să fie de câteva luni în recesiune până când statisticile o arată clar.
Urmează decalajul de decizie. O cheltuială nouă trebuie propusă, calculată, discutată și aprobată, fie prin legea bugetului, fie printr-o rectificare bugetară. Fiecare grup de interese vrea o parte din bani, iar dezbaterea poate dura luni întregi. Abia când legea a fost adoptată putem spune că statul a decis. Dar încă nu s-a cheltuit niciun leu.
Apoi vine decalajul de implementare. Pentru un drum sau un spital trebuie studii, proiect tehnic, avize de mediu, autorizații, o licitație publică și, adesea, contestații ale firmelor care au pierdut. Proiectele care pot porni chiar a doua zi sunt rare: aproape orice investiție mare cere luni sau ani de pregătire. Multe dintre aceste etape protejează banul public, deci nu pot fi pur și simplu sărite.
În sfârșit, decalajul de efect. Un șantier nu plătește toți banii în prima zi. Salariile se plătesc lună de lună, muncitorii le cheltuie treptat, iar magazinele și restaurantele care primesc banii îi cheltuie și ele mai târziu. Când stimulul ajunge să lucreze din plin, economia s-ar putea să-și fi revenit deja singură. Atunci el nu mai umple un gol, ci încălzește o economie care nu mai avea nevoie de ajutor.
Există o cale de a scurta aceste întârzieri: stabilizatorii automați. Când economia încetinește, profiturile, salariile și vânzările scad, deci statul încasează automat mai puține impozite și contribuții. În același timp, mai mulți oameni primesc indemnizație de șomaj sau ajutoare sociale. Nimeni nu trebuie să voteze nimic. Aceste plăți vin la timp și ajung exact la cei loviți de criză, care sunt și cei mai înclinați să cheltuie repede banii. De aceea, cei mai mulți economiști preferă stabilizatorii automați măsurilor decise de la caz la caz.
A doua condiție este țintirea. Într-o recesiune își pierd slujba nu doar constructorii, ci și vânzătorii, ospătarii sau oamenii din turism. Pe ospătari sau pe vânzători, statul nu prea are cum să-i ia direct în slujba lui. Chiar și între constructori, meseriile diferă: un meșter care a montat acoperișuri de case nu devine peste noapte operator pe un utilaj de asfaltare. Așa că un proiect public mare poate ajunge să atragă oameni de la alte firme, în loc să angajeze șomeri. Cererea de muncă tot crește, dar efectul e mai mic și vine mai târziu.
Mai există o problemă: mărimea. Pare simplu ca statul să cheltuie mulți bani, dar nu e. Cea mai mare parte a bugetului este deja prinsă în obligații stabilite prin lege. Cum am văzut în lecția despre cheltuielile discreționare și cheltuielile rigide, în 2025, cheltuielile cu personalul, asistența socială, cu tot cu pensiile, și dobânzile au înghițit împreună peste două treimi din veniturile bugetului. Partea care poate fi mișcată rapid este mică.
Exemplul american arată același lucru. În 2009, Statele Unite au adoptat cel mai mare pachet de stimulare de după Al Doilea Război Mondial, de circa 900 de miliarde de dolari. Suma a fost însă împărțită pe trei sau patru ani, așa că, în anul de vârf, stimulul a ajuns la aproximativ 2 la sută din PIB. Nu e puțin, dar nici suficient cât să acopere singur o cădere mare a cererii. Majoritatea studiilor arată totuși că pachetul a crescut probabil producția și a redus șomajul.
Al treilea cuvânt, „temporar”, e poate cel mai greu de respectat. Un drum se termină. O majorare de salarii, un spor nou sau o categorie nouă de beneficiari, introduse în criză, devin însă ușor cheltuieli permanente. Cei care le primesc se organizează ca să le apere, iar retragerea lor costă politic. Un stimul gândit pentru doi ani poate lăsa în urmă un deficit pentru zece.
Mai e o limită, valabilă mai ales pentru reducerile de taxe finanțate din datorie. Dacă oamenii se gândesc că statul va trebui să-și plătească datoria prin taxe mai mari în viitor, unii vor pune deoparte banii primiți azi, în loc să-i cheltuie. Atunci cererea agregată crește mai puțin decât spera statul. Ideea se numește echivalența ricardiană, după economistul David Ricardo, și o vom discuta în lecția despre efectul de evicțiune.
Să recapitulăm. Un stimul bun vine la timp, ajunge la oamenii potriviți și se oprește când nu mai e nevoie de el. Niciuna dintre condiții nu e ușor de îndeplinit. Asta nu înseamnă că stimulul nu merită făcut. Într-o recesiune adâncă și lungă, întârzierile contează mai puțin, pentru că banii ajung oricum cât timp economia încă suferă. Ca și la politica monetară, graficul arată direcția, dar drumul prin economia reală e mult mai lung.
Testează-ți cunoștințele: Limitele politicii fiscale (6 întrebări)