Politica fiscală: scenariul ideal
Videoclipul nu pornește? Urmărește-l direct pe YouTube.
Când are politica fiscală expansionistă cele mai mari șanse să reușească? Atunci când în economie stau nefolosite multe resurse, oameni fără lucru și utilaje oprite, iar statul știe să le găsească și să le pună repede la treabă. Să urmărim acest caz ideal în modelul cererii agregate și ofertei agregate.
Pornim de la o economie care crește cu 3 la sută pe an, rata ei potențială, cu o inflație de 2 la sută. Este punctul A, unde se întâlnesc cererea agregată, oferta agregată pe termen scurt și oferta agregată pe termen lung.
Să presupunem acum că oamenii se sperie de viitor și își reduc consumul. Cheltuielile scad, deci curba cererii agregate se deplasează spre stânga. Economia ajunge în punctul B: creșterea reală devine negativă, adică suntem în recesiune, iar prețurile chiar scad. Capacitatea economiei de a crește cu 3 la sută nu a dispărut. Doar că salariile și prețurile sunt rigide, așa că ajustarea cere timp.
Cu timpul, teama trece, consumul revine, iar economia se întoarce la potențial. Problema e că acest drum poate dura ani, cu șomaj ridicat. Keynes avertiza, ironic, că pe termen lung vom fi cu toții morți. Așadar, statul ar putea încerca să grăbească revenirea.
Are la îndemână două instrumente: poate cheltui mai mult sau poate reduce taxele, ca oamenii să consume mai mult. Să zicem că alege să cheltuie. Amintiți-vă din modulul despre fluctuațiile economice că poziția curbei cererii agregate depinde de creșterea masei monetare și a vitezei de circulație a banilor. Cheltuiala publică nu creează bani noi, dar pune în mișcare bani care stăteau, deci mărește viteza de circulație. Dacă banii ajung repede în economie, curba cererii agregate revine spre dreapta, iar economia urcă înapoi în punctul A.
Aici ajută multiplicatorul. Statul nu trebuie să înlocuiască leu cu leu consumul pierdut. Cu cifre inventate: dacă, după căderea consumului, cheltuielile totale din economie sunt cu 10 miliarde de lei mai mici, iar multiplicatorul este 2, ajung 5 miliarde de lei de cheltuieli publice suplimentare.
Primăvara lui 2020 seamănă în parte cu acest scenariu. Când multe firme și-au oprit temporar activitatea, statul a plătit o indemnizație angajaților trimiși în șomaj tehnic, ca să nu-și piardă de tot veniturile și legătura cu angajatorul. Măsura era temporară și țintită. Nu a fost totuși un caz pur de cădere a cererii, pentru că pandemia a lovit și producția.
Am arătat cum o politică fiscală bine dozată poate anula perfect căderea consumului. Pe tablă, curba se mută dintr-o singură mișcare. În economia reală, banii trebuie să ajungă la oameni și la firme concrete. Problema trebuie recunoscută la timp, banii trebuie aprobați și cheltuiți, iar deciziile trec prin filtrul politic. Un stimul care sosește după ce economia și-a revenit singură doar adaugă inflație și datorie. Despre aceste decalaje vorbim în lecția următoare.
Testează-ți cunoștințele: Politica fiscală: scenariul ideal (6 întrebări)