Introducere în politica fiscală
Videoclipul nu pornește? Urmărește-l direct pe YouTube.
În martie 2020, pe măsură ce pandemia închidea magazine și fabrici, miniștrii de finanțe ai Uniunii Europene au convenit să folosească clauza generală de derogare din regulile fiscale. Pe scurt, statele primeau voie să se abată temporar de la limitele obișnuite de deficit, ca să poată sprijini economia. Guvernele au mărit cheltuielile și au amânat sau redus unele taxe. Asta numim politică fiscală expansionistă.
Politica fiscală înseamnă deciziile statului despre taxe, cheltuieli și împrumuturi. În macroeconomie o privim mai ales ca pe un instrument de netezire a ciclului economic: să atenueze recesiunile și să tempereze expansiunile prea rapide.
Cum ar putea funcționa? Imaginați-vă mai întâi o economie în care aproape toți cei care vor să lucreze au un loc de muncă, iar fabricile merg aproape de capacitate. Dacă statul decide acum să construiască un drum, are nevoie de oameni, utilaje și materiale. Le poate lua doar din alte activități. Producția totală nu crește, se schimbă doar ce produce economia. Cheltuiala publică ia locul celei private, fenomen numit efectul de evicțiune. Drumul poate merita construit pentru serviciile pe care le va aduce. Pe termen scurt, însă, nu adaugă producție nouă.
Acum gândiți-vă la o recesiune. Oameni fără lucru, utilaje care stau, hale goale. De data aceasta, același drum poate crește PIB-ul. Statul angajează constructori care erau șomeri. Ei își cheltuie salariile, de pildă la restaurant. Restaurantul angajează un ospătar, iar ospătarul își cheltuie și el venitul. Un leu cheltuit de stat poate aduce astfel mai mult de un leu de PIB. Acest efect în lanț se numește multiplicatorul fiscal.
Politica fiscală vine în două forme. Prima sunt stabilizatorii automați, care lucrează fără nicio decizie nouă. Când veniturile și profiturile scad, statul încasează automat mai puține impozite, iar plățile pentru indemnizația de șomaj cresc. A doua formă sunt măsurile discreționare: un program nou de investiții sau o reducere de taxe, decise special.
Există și politica fiscală contracționistă. În anii buni, statul ar trebui să strângă cureaua, prin taxe mai mari sau cheltuieli mai mici, ca să aibă rezerve pentru anii răi.
Pentru o țară din Uniune există și o limită externă. Din aprilie 2024, regulile fiscale cer planuri pe termen mediu, cu o traiectorie pentru cheltuielile publice. Stabilizatorii automați sunt lăsați să funcționeze, dar măsurile discreționare noi trebuie să încapă în plan. Iar o țară care intră în recesiune cu un deficit deja mare are puțin spațiu fiscal. România, de pildă, a avut în 2025 un deficit de 7,9 la sută din PIB și se află din 2020 în procedura de deficit excesiv.
Așa ar trebui să funcționeze politica fiscală în teorie. În practică, deficitele apar ușor în anii răi, dar excedentele se văd rar în anii buni. Vom vedea de ce în lecțiile următoare.
Testează-ți cunoștințele: Introducere în politica fiscală (6 întrebări)