Politica monetară: scenariul ideal
Videoclipul nu pornește? Urmărește-l direct pe YouTube.
Pe tablă, politica monetară pare simplă: muți o curbă și ai rezolvat problema. În realitate, e mult mai greu. Cine conduce o bancă centrală trebuie să aleagă instrumentul, momentul și doza, iar pentru asta nu există o formulă exactă. Teoria ajută, dar judecata contează la fel de mult. Ca să vedem de ce, pornim de la cel mai ușor caz posibil.
Cazul ușor este un șoc negativ de cerere agregată, provocat de ceea ce Keynes numea „spiritele animale”: încrederea și teama, optimismul și pesimismul. Să presupunem, cu cifre rotunde, inventate, că economia crește cu 3 la sută pe an, cât rata ei potențială, iar inflația este de 2 la sută. Dintr-odată, oamenii devin pesimiști. Familiile amână mașina nouă sau renovarea. Băncile cer mai multe garanții. Firmele pun pe pauză fabrica nouă. Toate acestea reduc cheltuielile totale din economie.
Pe grafic, pornim din punctul A. Curba cererii agregate, CA, corespunde unei creșteri a cheltuielilor totale de 5 la sută pe an. Ea taie oferta agregată pe termen lung, OATL, și oferta agregată pe termen scurt, OATS, în același punct: creștere de 3 la sută și inflație de 2 la sută.
Pesimismul înseamnă că banii circulă mai încet: viteza lor de circulație scade. Să zicem că, din această cauză, creșterea cheltuielilor totale coboară de la 5 la 1 la sută. Curba CA se deplasează spre stânga. Pe termen scurt, economia alunecă de-a lungul OATS până în punctul B: creșterea scade la 1 la sută, iar inflația ajunge la zero. Pe termen lung, când teama trece, cheltuielile își revin, iar economia se întoarce la rata potențială. Dar până atunci avem creștere slabă, șomaj mai mare și poate chiar o recesiune.
Poate banca centrală să evite asta? În principiu, da. Dacă viteza scade cu 4 puncte procentuale, banca centrală poate face ca masa monetară să crească mai repede cu exact 4 puncte. În practică, BNR sau BCE ar face asta coborând dobânda de politică monetară, ca în lecțiile anterioare. Creditul se ieftinește, cheltuielile își revin, iar curba CA se întoarce la locul ei. Economia rămâne în A. Pe grafic, problema e rezolvată. În realitate, lucrurile stau altfel.
Cel puțin trei probleme îi complică băncii centrale viața. Prima este calitatea datelor. Informațiile despre economie vin cu întârziere și se revizuiesc. INS publică întâi o estimare rapidă a PIB-ului trimestrial, numită estimare semnal, apoi o revizuiește pe măsură ce sosesc date complete. Banca centrală nu își permite să aștepte cifrele finale. Trebuie să decidă acum, cu date incomplete.
A doua problemă sunt decalajele. Deciziile băncii centrale își fac efectul abia după un timp. BCE descrie aceste decalaje ca lungi, variabile și incerte, iar BNR își construiește proiecțiile de inflație pe un orizont de opt trimestre. Chiar dacă banca centrală vede problema corect și reacționează imediat, până când măsura prinde, situația poate fi deja alta.
A treia problemă este controlul. Banca centrală nu decide direct cât creditează băncile sau cât cheltuie oamenii. Ce se întâmplă când băncile nu vor să dea credite și firmele nu vor să ia? În România, BNR a coborât rata de politică monetară de la 10,25 la sută la începutul lui 2009 la 6,25 la sută la mijlocul lui 2010. Totuși, în 2009, fluxul net de credit către firme și populație a fost negativ, după ce în 2007 ajunsese la aproape 20 la sută din PIB. Frâiele există, dar uneori sunt slăbite.
Ce se întâmplă dacă banca centrală greșește doza? Dacă stimulează prea puțin, creșterea rămâne slabă o vreme, până când economia se ajustează singură. Greșeala inversă costă mai mult. Un stimul prea mare împinge cererea dincolo de ce poate produce economia, iar aceasta se supraîncălzește. Câștigul de creștere e de scurtă durată, inflația mai mare rămâne, iar prețurile transmit semnale tot mai greu de citit. Și corectura doare. Ca să coboare inflația, adică pentru o dezinflație, banca centrală trebuie să frâneze, iar asta aduce, de obicei, șomaj.
Statele Unite din anii 1970 sunt exemplul clasic. Mulți economiști consideră că, în acel deceniu, Rezerva Federală a stimulat prea mult economia. În 1980, inflația americană trecuse de 13 la sută pe an. Sub conducerea lui Paul Volcker, Fed a frânat brusc creșterea banilor. Până în 1983, inflația coborâse la puțin peste 3 la sută, dar cu prețul unei recesiuni severe, între 1981 și 1982, în care șomajul a urcat aproape de 11 la sută. Factura stimulării din anii 1970 a venit, așadar, sub forma șomajului de la începutul anilor 1980.
Ideal ar fi ca banca centrală să dozeze stimulul exact cât trebuie. Iar dacă asta e greu chiar și aici, nu uitați că acesta era cazul cel mai favorabil. În lecția următoare trecem la un caz mult mai greu: un șoc real negativ, care deplasează chiar oferta agregată pe termen lung.
Testează-ți cunoștințele: Politica monetară: scenariul ideal (6 întrebări)