Banca centrală, împrumutător de ultimă instanță
Videoclipul nu pornește? Urmărește-l direct pe YouTube.
Până acum am văzut cum folosește banca centrală masa monetară și dobânzile ca să influențeze cererea agregată. Mai are însă un rol, mai vechi și mai dramatic. Gândiți-vă la o panică financiară. Deponenții stau la coadă la ghișee, băncile nu-și mai împrumută bani una alteia, iar activele se vând în grabă, pe nimic. În astfel de momente, o singură instituție poate oferi lichiditate fără limită: banca centrală. În acest rol, o numim împrumutător de ultimă instanță, în engleză lender of last resort.
Panicile sunt periculoase pentru că pot porni de la aproape nimic și pot crește singure. Să zicem că circulă un zvon: banca X ar fi insolvabilă. Insolvabilă înseamnă că datoriile ei sunt mai mari decât activele, deci nu are cu ce să-i plătească pe toți. Dacă deponenții cred zvonul, fiecare are un motiv să fugă primul. Cine ajunge devreme la ghișeu își ia banii. Cine ajunge ultimul poate rămâne cu mâna goală.
Ciudat este că zvonul poate fi fals. Banca poate avea active mai mari decât datoriile, dar active nelichide. Un activ nelichid valorează mult în timp, dar dacă trebuie vândut azi, pe loc, nu obții pe el decât o fracțiune din valoare. E greu de evaluat de un cumpărător grăbit, iar cumpărătorul potrivit se găsește greu și încet.
Acum gândiți-vă la bilanțul unei bănci. Activele ei principale sunt creditele. Ele se rambursează în ani, iar valoarea lor e greu de judecat din afară. Depozitele, în schimb, pot fi retrase oricând. Așa că orice bancă e, prin construcție, nelichidă. Dacă e obligată să-și vândă creditele în grabă ca să plătească deponenții, se pierde mult.
Pierderea nu e doar contabilă. Băncile construiesc relații de durată cu clienții lor. Să luăm un exemplu inventat. O firmă din Cluj dezvoltă o aplicație. Și-a prezentat proiectul băncii, a primit un credit și a scris jumătate din cod. Acum are nevoie de a doua tranșă. Banca ei cunoaște deja planul, echipa și riscurile, deci tot ea e cea mai potrivită să o finanțeze mai departe.
Dacă acea bancă e lovită de o panică și nu mai poate da credite, proiectul riscă să moară. Celorlalte bănci le-ar trebui timp să-l înțeleagă. Și ar mai avea o bănuială: dacă banca ce cunoaște cel mai bine proiectul nu-l mai finanțează, poate știe ceva rău despre el. E problema selecției adverse, pe care o știți de la microeconomie. O retragere masivă de depozite rupe tocmai continuitatea de care au nevoie proiectele lungi și valoroase.
Deponenții nu pot deosebi, din afară, o bancă insolvabilă de una doar nelichidă. Iar orice semn că banca nu poate plăti pe toată lumea, imediat, întărește panica. Prima linie de apărare este garantarea depozitelor. În România, Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare acoperă depozitele până la 100.000 de euro de deponent, la fiecare bancă. Mesajul e simplu: chiar dacă banca dă faliment, banii voștri sunt în siguranță. Dacă oamenii cred asta, nu mai au motiv să fugă, iar banca poate finanța proiectul din Cluj până la capăt.
Când garanția depozitelor nu ajunge, sau când instituția în necaz nu are depozite garantate, intervine banca centrală. Ea poate da băncii destul numerar ca să plătească pe oricine vrea să-și retragă banii, fără ca banca să-și vândă activele pe nimic. Regula clasică vine de la jurnalistul economic englez Walter Bagehot, în cartea „Lombard Street”, din 1873. Spusă cu vorbele noastre: în panică, banca centrală trebuie să împrumute din belșug, oricui aduce garanții bune, dar la o dobândă de penalizare, mai mare decât în vremuri normale. Dobânda mare îi descurajează pe cei care nu au cu adevărat nevoie. Disponibilitatea fără limită calmează panica, pentru că toată lumea vede că lichiditatea nu se va termina. Iar garanțiile bune protejează banca centrală și ajută la separarea băncilor sănătoase de cele falimentare.
Ideea tradițională era clară: banca centrală ajută băncile solvabile, dar nelichide, să treacă de o criză temporară, iar băncile insolvabile sunt închise ordonat. Într-o panică adevărată, însă, granița se estompează.
Problema se numește risc sistemic. Falimentul unei instituții le poate trage după ea pe altele, ca piesele de domino. O instituție insolvabilă care cade poate doborî bănci solvabile, doar nelichide, care îi erau creditoare sau care sunt bănuite că îi seamănă. De aceea, banca centrală ajunge uneori să salveze și instituții insolvabile, ca să protejeze întregul sistem.
Așa s-a întâmplat în Statele Unite în 2008, cum ați văzut în lecția despre Marea Recesiune. Pe 16 septembrie, Rezerva Federală a acordat gigantului de asigurări AIG un credit de până la 85 de miliarde de dolari, iar statul a primit în schimb 79,9 la sută din acțiuni. Practic, statul american devenise acționarul majoritar al unei companii private de asigurări. Motivul: un faliment dezordonat al AIG ar fi lovit multe alte instituții. Trei zile mai târziu, Trezoreria a garantat fondurile de piață monetară. În octombrie, Fed a început să cumpere direct efecte comerciale, adică împrumuturile pe termen scurt ale marilor firme, pentru că piața lor înghețase.
Și Europa are versiunea ei. În criza datoriilor suverane, în pericol nu erau doar băncile, ci și statele. Investitorii se temeau că zona euro s-ar putea rupe și cereau dobânzi foarte mari pentru titlurile unor țări ca Spania sau Italia. În iulie 2012, Spania plătea aproape 6,8 la sută pe zece ani, iar Germania în jur de 1,2 la sută. BCE a reacționat întâi ca un împrumutător clasic: din decembrie 2011 a oferit băncilor credite pe trei ani, în orice cantitate cereau, contra garanțiilor eligibile, iar lista garanțiilor acceptate a fost lărgită.
Apoi, la sfârșitul lui iulie 2012, președintele de atunci al BCE a anunțat că banca, în limitele mandatului ei, va face tot ce trebuie ca să apere moneda euro. În septembrie a urmat un program numit OMT, prin care BCE putea cumpăra titluri de stat de pe piața secundară, dar numai pentru țările care acceptau un program strict de ajustare. Simplul anunț a calmat piețele: până în decembrie, randamentul spaniol coborâse la aproximativ 5,3 la sută. Era o variantă a regulii lui Bagehot, aplicată unor state: promisiunea de lichiditate nelimitată, legată de condiții.
Acum partea incomodă. Să presupunem că pariați pe o investiție riscantă, cu regula aceasta: dacă iese bine, câștigul e al vostru; dacă iese prost, pierderea o acoperă statul. Ați alege prudent sau îndrăzneț? Cei mai mulți ar alege riscul. Aceasta este logica hazardului moral. Instituțiile considerate prea mari ca să cadă au prea puține motive să fie prudente, iar creditorii lor au prea puține motive să le supravegheze. Și statele pot cădea în aceeași capcană: dacă știu că banca centrală le va cumpăra oricând titlurile, sunt tentate să se împrumute mai mult. De aceea BCE a legat OMT de condiții stricte.
România are propria lecție. Cum ați văzut în lecția despre eșecurile intermediarilor financiari, Bancorex, o bancă de stat, acumulase în anii 1990 credite neperformante uriașe, pe care analizele ulterioare le-au legat de criterii politice în acordarea lor. A fost închisă abia în 1999. Potrivit FMI, bugetul a preluat datorii echivalente cu aproximativ 4,5 la sută din PIB. Când o bancă știe că statul o va salva oricum, disciplina dispare, iar nota de plată ajunge la contribuabili. Hazardul moral nu e doar un risc al pieței, ci și un eșec al statului care promite salvarea.
Ca să limiteze hazardul moral, autoritățile impun reguli: cât capital propriu trebuie să aibă o bancă, ce active poate ține, cât risc își poate asuma. În România, BNR autorizează și supraveghează instituțiile de credit. Nici reglementarea nu e gratuită, însă. Fiecare regulă nouă aduce hârtii, costuri și mai puțină flexibilitate, iar o parte din activitate migrează spre zone mai puțin supravegheate, cum este sistemul bancar paralel. În Statele Unite, înainte de 2008, acesta ajunsese să rivalizeze ca mărime cu băncile tradiționale. Iar produsele financiare, împachetate și revândute de mai multe ori, fac rolul băncii centrale tot mai important și tot mai greu.
Rămânem cu o alegere fără variantă perfectă. Dacă lași instituțiile să cadă în mijlocul unei panici, riști ca prăbușirea să cuprindă tot sistemul. Dacă le salvezi, toată lumea învață că salvarea va veni și data viitoare, iar riscurile cresc, făcând următoarea panică mai probabilă. Aceasta este marea dilemă a băncilor centrale moderne.
Testează-ți cunoștințele: Banca centrală, împrumutător de ultimă instanță (7 întrebări)