Cum lucra banca centrală înainte de 2008
Videoclipul nu pornește? Urmărește-l direct pe YouTube.
Ați văzut că banca centrală poate împinge cererea agregată în sus sau o poate tempera, prin cantitatea de bani și prin dobânzi. Rămâne întrebarea practică: ce face concret, de la o zi la alta? În această lecție vedem metoda clasică, folosită de majoritatea băncilor centrale înainte de criza din 2008. Ea stă și azi la baza felului în care gândim politica monetară.
Să pornim de la bănci. Ați văzut că o bancă nu poate împrumuta toate depozitele. Are nevoie de rezerve în contul de la banca centrală, ca să deconteze plățile către alte bănci, să dea numerar clienților și să respecte rezervele minime obligatorii. Rezervele nu aduc însă mare lucru, așa că băncile încercau să nu țină mai mult decât era nevoie. Uneori, o bancă se trezea la sfârșitul zilei cu prea puține rezerve. Atunci se împrumuta de la o altă bancă, care avea rezerve în plus.
Așa apare piața monetară interbancară, unde băncile își împrumută unele altora pe termene scurte, de la o zi la câteva luni. În Statele Unite, dobânda la care marile bănci își împrumută rezerve peste noapte se numește federal funds rate. În România, cotațiile pentru lei pe această piață se numesc ROBOR, adică dobânda la care băncile plasează depozite una la alta.
Putem desena această piață ca pe oricare alta. Pe axa orizontală avem rezervele, pe cea verticală dobânda interbancară, adică prețul rezervelor. Cererea de rezerve coboară: cu cât dobânda e mai mică, cu atât e mai ieftin să ții rezerve în plus, în loc să le împrumuți. Oferta este o linie verticală, pentru că totalul rezervelor îl stabilește banca centrală.
Cum influențează banca centrală această dobândă? Prin operațiuni de piață monetară, numite și operațiuni de piață deschisă, în engleză open market operations. Să zicem că banca centrală vrea dobânzi mai mici. Cumpără titluri de stat de la bănci, sau le împrumută bani pe termen scurt contra unor titluri date garanție, ceea ce numim operațiuni repo. În ambele cazuri, băncile primesc rezerve noi. Spunem că este o operațiune expansionistă. Pe grafic, oferta de rezerve se deplasează spre dreapta, în exemplul nostru de la 20 la 25 de miliarde de lei. Rezervele devin mai abundente, deci mai ieftine, iar dobânda interbancară scade de la 7 la 6 la sută. Cu mai multe rezerve, băncile pot da și mai multe credite firmelor și familiilor.
Invers, când vrea dobânzi mai mari, banca centrală retrage rezerve: vinde titluri sau atrage depozite de la bănci. Oferta de rezerve se deplasează spre stânga și dobânda urcă. BNR a folosit ambele tipuri de operațiuni. În primele luni din 2020, de exemplu, a absorbit rezervele aflate în plus prin depozite atrase de la bănci. Din martie 2020, când pe piață a apărut un deficit de lichiditate, a furnizat rezerve prin operațiuni repo.
Reperul acestor operațiuni este rata dobânzii de politică monetară, numită în presă și dobânda-cheie. Este dobânda la care BNR face operațiunile ei principale, iar BNR urmărește ca dobânzile interbancare pe termen scurt să rămână în jurul ei. Consiliul de administrație al BNR o anunță după ședințele de politică monetară, care au loc de mai multe ori pe an, după un calendar publicat dinainte. Interesant este că anunțul în sine mișcă adesea piața. Băncile știu că BNR va face operațiuni până când dobânda interbancară ajunge acolo unde vrea ea, așa că se ajustează înainte. De aceea comunicarea este și ea un instrument de politică monetară.
De la dobânda-cheie la viața voastră drumul trece prin mai multe verigi. Creditele în lei cu dobândă variabilă sunt legate de un indice de referință, la care banca adaugă o marjă fixă. Mult timp, acest indice a fost ROBOR. Pentru creditele acordate persoanelor fizice, din mai 2019 există IRCC, indicele de referință pentru creditele consumatorilor, publicat de BNR. El se calculează o dată pe trimestru, ca medie a dobânzilor din tranzacțiile interbancare dintr-un trimestru anterior. Așa că urmează dobânzile din piață cu o întârziere de câteva luni.
Să luăm un exemplu ipotetic. Aveți un credit ipotecar cu marja băncii de 2,5 puncte procentuale. Dacă indicele este 3 la sută, plătiți o dobândă de 5,5 la sută. Dacă BNR ridică dobânda-cheie și indicele urcă la 6 la sută, dobânda voastră ajunge la 8,5 la sută, iar rata lunară crește vizibil. Așa ajunge politica monetară în bugetul unei familii.
Totuși, banca centrală poate ține sub control strâns doar dobânzile pe termen foarte scurt de pe piața interbancară. Restul, de la dobânzile la depozite până la randamentul titlurilor de stat pe zece ani, o urmează doar parțial. Cu cât transmisia e mai slabă, cu atât efectul unei decizii devine mai greu de anticipat.
Pe scurt, înainte de 2008, banca centrală modifica oferta de rezerve ca să conducă dobânda interbancară, iar prin ea creditul și cererea agregată. După criză, regulile jocului s-au schimbat. Asta vedem în lecția următoare.
Testează-ți cunoștințele: Cum lucra banca centrală înainte de 2008 (6 întrebări)