Agregatele monetare
Videoclipul nu pornește? Urmărește-l direct pe YouTube.
Până acum am folosit cuvântul „bani” ca în viața de zi cu zi. Ca să înțelegem cum lucrează băncile și banca centrală, avem nevoie de o definiție mai precisă. Și, mai ales, trebuie să știm cum măsurăm cantitatea de bani dintr-o economie.
Pentru economiști, banii se definesc prin ceea ce fac: sunt orice activ pe care aproape toată lumea îl acceptă ca plată. Nu contează din ce sunt făcuți, ci dacă vă ajută să cumpărați ceva pe loc.
Bancnotele și monedele sunt, evident, bani. Dar gândiți-vă cum plătiți voi de obicei. Cu cardul la casă, cu telefonul sau printr-un transfer din aplicația băncii. În toate aceste cazuri, suma trece din contul vostru curent în contul vânzătorului. Așadar, și soldul din contul curent este bani. Banca centrală numește aceste sume depozite overnight, adică bani pe care îi puteți folosi oricând.
Ce facem cu un depozit la termen? Nu puteți plăti direct la magazin cu banii dintr-un depozit pe șase luni. Totuși, îl puteți lichida destul de ușor, de obicei pierzând doar dobânda. Pentru că se transformă repede și aproape fără pierdere în mijloc de plată, îl tratăm și pe el drept un fel de bani, mai puțin lichizi. Aceeași logică se aplică unităților unui fond de piață monetară. Fondul investește în plasamente foarte sigure și pe termen scurt, iar voi vă puteți răscumpăra unitățile în câteva zile, la o valoare previzibilă.
Dar un ceas de familie? Sau o colecție de timbre? Le puteți vinde și apoi cumpăra altceva cu banii obținuți. Numai că vânzarea cere timp și efort, iar prețul final e incert. De aceea, nu le considerăm bani. Același lucru e valabil pentru un apartament sau pentru un lingou de aur: au valoare, chiar mare, dar nu sunt mijloace de plată și nu se transformă instantaneu în ele la un preț sigur.
Să strângem ideile. Un activ intră în categoria banilor dacă servește direct la plăți sau dacă îl puteți preschimba repede în mijloc de plată, fără să pierdeți mare lucru din valoare. Unde trasăm exact linia ține, însă, și de judecata celui care măsoară. De aceea, băncile centrale folosesc mai multe măsuri ale cantității de bani, numite agregate monetare.
Prima măsură este baza monetară: numerarul plus rezervele pe care băncile le țin în conturile lor la banca centrală. Gândiți-vă la ele ca la contul curent al fiecărei bănci la BNR. Când plătiți de la o bancă la alta, decontarea finală trece prin aceste conturi de la BNR.
BNR folosește aceleași definiții ca Banca Centrală Europeană. M1, masa monetară în sens restrâns, înseamnă numerarul în circulație plus depozitele overnight. M2 adaugă depozitele cu durata inițială de până la doi ani și depozitele care pot fi retrase după o notificare de cel mult trei luni. M3, masa monetară în sens larg, adaugă câteva instrumente financiare foarte lichide: acordurile repo, titlurile fondurilor de piață monetară și titlurile de datorie emise de bănci cu scadența de până la doi ani. În Statele Unite, de pildă, Rezerva Federală pune accentul pe M1 și M2, definite puțin diferit.
Să vedem ordinele de mărime. La sfârșitul lui iunie 2026, numerarul în circulație din România era de aproximativ 141 de miliarde de lei. M1 era de aproximativ 489 de miliarde, iar M3 de aproximativ 804 miliarde de lei. Altfel spus, numerarul reprezenta mai puțin de o cincime din M3. Cea mai mare parte a banilor nu are formă fizică. Există doar ca înregistrări în conturile băncilor.
De ce avem nevoie de toate aceste măsuri? Banca centrală controlează cel mai direct baza monetară. Dar ca să influențeze cererea agregată, trebuie să miște agregatele mai largi, M1, M2 și M3. Legătura dintre ele trece prin bănci. În lecția următoare vedem cum creează băncile bani, prin multiplicatorul monetar.
Testează-ți cunoștințele: Agregatele monetare (6 întrebări)