Jocul teoriilor: monetariștii
Videoclipul nu pornește? Urmărește-l direct pe YouTube.
În competiția noastră între teoriile ciclului economic, al doilea concurent este monetarismul. Așa cum îi spune și numele, el pune banii în centrul poveștii: cât de repede crește masa monetară și ce decide banca centrală în privința ei.
Cel mai cunoscut monetarist a fost Milton Friedman, de la Universitatea din Chicago, laureat al Premiului Nobel pentru economie în 1976. Împreună cu Anna Schwartz, a scris o istorie monetară a Statelor Unite care a schimbat felul în care economiștii privesc crizele.
Punctul de plecare este teoria cantitativă a banilor, din modulul despre inflație. Pe termen lung, cât de mulți bani există într-o economie nu schimbă câte bunuri producem sau câți oameni lucrează. Schimbă doar prețurile. Pe termen scurt însă, schimbările bruște ale ritmului de creștere a banilor pot mișca producția. De aici, două pericole: prea mulți bani și prea puțini.
Să le vedem pe grafic. Cu cifre inventate, presupunem că masa monetară crește cu 5 la sută pe an, viteza de circulație e stabilă, iar economia crește în ritmul ei potențial, de 3 la sută. Inflația rezultă 2 la sută. Acesta este punctul A.
Primul pericol: prea mulți bani. Să zicem că banca centrală accelerează creșterea banilor la 9 la sută. Cererea agregată se deplasează spre dreapta. La început, firmele văd prețuri mai mari și cred că produsele lor sunt mai căutate. Produc mai mult, iar economia ajunge în punctul B, cu o creștere de 5 la sută. Dar oamenii observă curând că toate prețurile urcă. Salariile și contractele se ajustează, iar economia revine la creșterea de 3 la sută, în punctul C, cu o inflație de 6 la sută. Câștigul a fost trecător, inflația a rămas.
Așa au explicat monetariștii anii 1970 în America. Inflația a urcat de la puțin peste 1 la sută în 1964 la aproape 15 la sută în martie 1980. Diagnosticul lor: banca centrală crea prea mulți bani. Iar inflația strică semnalele de preț. Nu mai știi dacă un preț urcă pentru că bunul a devenit mai căutat sau doar pentru că banii valorează mai puțin. Mulți keynesieni acceptau atunci mai multă inflație în schimbul unui șomaj mai mic. Friedman a avertizat că schimbul nu durează: odată ce oamenii anticipează inflația, ea nu mai stimulează economia.
Al doilea pericol este opusul: prea puțini bani. Dacă creșterea masei monetare coboară la 1 la sută, cererea agregată se deplasează spre stânga. Aici monetariștii seamănă cu keynesienii. Și ei cred că salariile nominale sunt rigide, din cauza contractelor, a legii salariului minim sau a moralului angajaților. Când fluxul de bani prin economie scade, iar salariile nu pot scădea în același ritm, firmele concediază. Economia ajunge în punctul D, cu o creștere de 1 la sută. Pentru Friedman și Schwartz, exemplul cel mai grav a fost Marea Depresiune. Din toamna lui 1930 până în iarna lui 1933, masa monetară americană a scăzut cu aproape 30 la sută, iar banca centrală nu a oprit căderea.
Soluția monetaristă e o regulă de tip „nici prea mult, nici prea puțin”: masa monetară să crească într-un ritm constant și modest, de câteva procente pe an. Ideea a lăsat urme și în Europa. La 1 decembrie 1998, Banca Centrală Europeană a stabilit o valoare de referință de 4,5 la sută pe an pentru creșterea agregatului monetar M3.
De ce o regulă fixă, și nu judecata de la caz la caz a băncii centrale? Pentru că monetariștii se îndoiesc că o bancă centrală poate doza corect stimulul la momentul potrivit. Efectele politicii monetare vin cu decalaje lungi și variabile, iar datele de care dispun decidenții sunt incomplete și adesea revizuite. O regulă simplă închide din start ambele drumuri greșite.
Moștenirea lui Friedman se vede peste tot. Astăzi nicio analiză serioasă a unei recesiuni nu ignoră ce au făcut banii și banca centrală. Teoria are însă și obiecții serioase.
Prima: nu acoperă toate ciclurile. O secetă, o scumpire bruscă a petrolului sau prăbușirea prețurilor după o bulă pot aduce o recesiune chiar dacă masa monetară crește constant. Despre astfel de cauze, monetarismul are puține de spus.
A doua: ce înseamnă, de fapt, „masa monetară”? Există mai multe agregate, de la numerar plus rezervele băncilor până la M1, M2 și M3. Ritmurile lor de creștere diferă adesea mult. O regulă care fixează creșterea unuia nu garantează stabilitatea celorlalte.
A treia: o regulă fixă îngreunează reacția la alte șocuri. Dacă prețul petrolului explodează sau dacă oamenii încep brusc să țină banii în loc să-i cheltuiască, adică scade viteza de circulație, unii economiști cred că banca centrală ar trebui să compenseze. O regulă simplă nu o lasă. De aici a apărut monetarismul de piață, care propune țintirea PIB-ului nominal. Monetariștii clasici răspund că o bancă centrală care încearcă să compenseze fiecare șoc va greși des momentul și doza.
Pe scurt, monetarismul ne-a învățat cât de mult contează banii, dar nu explică singur toate ciclurile. În lecția următoare intră în joc o teorie care pornește din direcția opusă: șocurile reale.
Testează-ți cunoștințele: Jocul teoriilor: monetariștii (6 întrebări)