Jocul teoriilor: keynesienii
Videoclipul nu pornește? Urmărește-l direct pe YouTube.
O recesiune înseamnă mai puțină producție, mai mulți oameni fără loc de muncă și multe planuri amânate. Puține subiecte din macroeconomie sunt mai importante. Și totuși, economiștii nu sunt de acord de unde vin recesiunile. Iar cine nu e de acord asupra cauzei, de obicei nu e de acord nici asupra remediului.
Puteți privi acest modul ca pe o competiție între patru teorii care încearcă să explice ciclul economic: keynesienii, monetariștii, teoria ciclului economic real și școala austriacă. Fiecare primește pe rând cuvântul. Vă prezint fiecare teorie așa cum ar prezenta-o susținătorii ei, apoi principalele obiecții. La final, le punem pe toate la treabă pe un singur caz: Marea Recesiune.
Prima școală poartă numele economistului britanic John Maynard Keynes. În 1936, în mijlocul Marii Depresiuni, Keynes a publicat „Teoria generală a ocupării forței de muncă, a dobânzii și a banilor”. Întrebarea lui era simplă și apăsătoare: cum poate o economie să rămână ani la rând cu fabrici oprite și milioane de oameni fără lucru?
Răspunsul keynesian se sprijină pe o singură idee: cererea agregată. Teoria ciclului economic real, pe care o vom vedea mai târziu, caută problema în partea de ofertă, adică în capacitatea economiei de a produce. Keynesienii o caută în cheltuieli. Odată ce înțelegeți această idee, veți vedea și de ce ei susțin o politică monetară și fiscală activă.
Să desfacem cererea agregată în bucăți, ca în lecția despre descompunerea PIB-ului: consum, plus investiții, plus achiziții guvernamentale, plus exporturi nete. Împreună, ele formează un flux de cheltuieli. Din acest flux își plătesc firmele angajații. Cât timp fluxul e puternic, oamenii au de lucru.
Aici apare ipoteza-cheie: salariile nominale sunt rigide. Gândiți-vă la piața de roșii din Obor. Dacă vin mai puțini cumpărători, vânzătorii lasă din preț până își vând toată marfa. Salariul este și el un preț, prețul muncii. Dacă s-ar ajusta la fel de ușor, o cădere a cheltuielilor ar aduce salarii mai mici, nu concedieri. Numai că salariile coboară greu. Există contracte, există salariul minim stabilit prin lege și există moralul angajaților, pe care o tăiere de salariu îl lovește puternic.
Ce se întâmplă atunci? Dacă fluxul de cheltuieli încetinește și salariile nu pot scădea, firmele concediază. Cei concediați cheltuiesc mai puțin, firmele vând și mai puțin și investesc mai puțin. O scădere inițială a cererii se poate amplifica singură. Keynes a mai adăugat un ingredient: ceea ce el numea „spiritele animale”, valurile de optimism și pesimism ale investitorilor. Când încrederea dispare, firmele amână investițiile, chiar dacă nimic altceva nu s-a schimbat.
Exemplul clasic este chiar Marea Depresiune. Din 1929, multe bănci americane au dat faliment, iar deponenții și-au pierdut economiile, pentru că depozitele nu erau garantate. Din toamna lui 1930 până în iarna lui 1933, masa monetară a scăzut cu aproape 30 la sută. Bursa se prăbușise. Consumul și investițiile au căzut, iar șomajul a ajuns uriaș. Și Marea Recesiune din 2008 a avut o componentă keynesiană importantă, pe care o discutăm separat.
Mai e un detaliu. Când consumul și investițiile scad, scad și încasările statului din taxe. Dacă statul nu se împrumută masiv, trebuie să cheltuiască și el mai puțin. Asta adaugă un nou șoc negativ asupra cererii agregate.
Pe graficul cererii și ofertei agregate, povestea e simplă. Curba cererii agregate se deplasează spre stânga, iar economia coboară de-a lungul ofertei agregate pe termen scurt. Cu cifrele noastre ipotetice, creșterea scade de la 3 la 1 la sută. Pot exista și efecte de durată. Un om care stă mult fără loc de muncă își pierde din deprinderi și din contacte. Atunci se poate deplasa spre stânga chiar oferta agregată pe termen lung.
Remediul keynesian decurge firesc: refaceți fluxul de cheltuieli. Banca centrală să crească masa monetară, să coboare dobânzile și să ușureze creditul. Statul să cheltuiască mai mult, de exemplu prin lucrări publice care angajează oameni, chiar dacă se împrumută pentru asta. Când gospodăriile și firmele nu cheltuiesc, cheltuiește statul în locul lor.
Acum, obiecțiile. Prima: teoria explică bine ce se întâmplă după ce cererea scade, dar nu și de ce a scăzut. Pentru cauza inițială are nevoie, adesea, de alte teorii. Mai mult, ce pare o problemă de cerere poate ascunde o problemă mai adâncă: un sector care trebuie să se restructureze sau o productivitate care stagnează. Cererea slabă e atunci doar simptomul. Mai multă cerere poate ajuta pe termen scurt, dar nu tratează cauza.
A doua: dacă problema e un flux de cheltuieli prea slab, poate că banca centrală îl poate repara singură, fără deficite bugetare. Mulți economiști cred că, în majoritatea recesiunilor, politica monetară ajunge. Cine acceptă acest argument a făcut deja un pas spre monetarism, subiectul lecției următoare.
A treia: rețeta keynesiană cere ca statul să lovească ținta la momentul potrivit. Dar datele despre PIB apar cu întârziere și sunt revizuite ulterior, deci recesiunea e recunoscută târziu. Apoi măsurile trebuie decise și votate. Iar un drum sau un spital are nevoie de ani pentru licitație, autorizații și execuție. Banii pot ajunge în economie când ea și-a revenit deja. În plus, cine decide nu știe exact cât de mare e golul de cerere, nici dacă banii ajung la oamenii care și-au pierdut locurile de muncă. Aceasta este problema cunoașterii limitate.
A patra: în versiunea sa clasică, modelul keynesian prevedea fie șomaj mare, fie inflație mare, dar nu pe amândouă deodată. În anii 1970, Statele Unite le-au avut pe amândouă. La sfârșitul lui 1974, inflația trecea de 12 la sută, iar șomajul de 7 la sută. Fenomenul s-a numit stagflație și a îndepărtat mulți economiști de gândirea keynesiană. Keynesienii au revizuit ulterior teoria, iar versiunile ei moderne rămân foarte influente.
A cincea vine din teoria alegerii publice, care studiază cum decid politicienii și alegătorii. Rețeta keynesiană are două jumătăți: deficit când economia e în recesiune, excedent când economia merge bine. Prima jumătate e ușor de aplicat, pentru că cheltuielile noi aduc voturi. A doua e grea, pentru că tăierile și taxele mai mari le pierd. Așa că multe guverne aplică doar prima jumătate. Datoria crește de la un ciclu la altul și, uneori, se ajunge la o criză fiscală. Vom vedea un exemplu românesc în ultima lecție a acestui modul.
Pe scurt, fără ideile keynesiene nu putem înțelege macroeconomia de azi. Dar o teorie bună se folosește cu tot cu limitele ei. În lecția următoare, cuvântul îl au monetariștii.
Testează-ți cunoștințele: Jocul teoriilor: keynesienii (6 întrebări)