Înțelegerea Marii Depresiuni
Videoclipul nu pornește? Urmărește-l direct pe YouTube.
Am construit modelul cererii agregate și al ofertei agregate piesă cu piesă. Acum îl punem la cel mai greu test: Marea Depresiune din Statele Unite, cea mai adâncă prăbușire din istoria economiei americane. Dacă modelul ne ajută să înțelegem ce s-a întâmplat atunci, înseamnă că merită învățat.
Mai întâi, dimensiunile. În 1933, aproape un sfert din forța de muncă americană era în șomaj. Între 1929 și 1933, PIB-ul real s-a micșorat cu aproximativ un sfert. Peste nouă mii de bănci și-au suspendat plățile. Iar principalul indice bursier a ajuns, în vara lui 1932, cu 89 la sută sub vârful din 1929. Ideea centrală a lecției este aceasta: Marea Depresiune a fost, în primul rând, un șir de șocuri negative de cerere agregată. Șocurile reale au venit pe deasupra și au întârziat revenirea.
Povestea începe în anii 1920. Economia americană creștea repede, prețurile erau aproape stabile, iar bursa urca an după an. În 1928 și 1929, Rezerva Federală, banca centrală a Statelor Unite, a ridicat dobânzile ca să tempereze speculația bursieră. Mulți economiști cred că această înăsprire a contribuit la ce a urmat. În octombrie 1929, bursa s-a prăbușit. Numai pe 28 octombrie, indicele a pierdut aproape 13 la sută.
Să punem situația pe grafic. Pornim din punctul A, pe OATL, cu o creștere sănătoasă și o inflație aproape de zero. De data aceasta, axele coboară mult sub zero. Vom avea nevoie de tot spațiul.
Primul șoc: cei care pierduseră averi la bursă au început să cheltuiască mai puțin. Consumul a încetinit, iar curba CA s-a mutat spre stânga. Pesimismul s-a întins, iar oamenii au început să se întrebe dacă banii lor sunt în siguranță la bancă. Pe atunci nu exista asigurarea depozitelor. Ea a intrat în vigoare abia la 1 ianuarie 1934. Fără această garanție, regula era crudă: cine ajungea primul la ghișeu își primea banii, cine ajungea ultimul putea pierde tot. Așa că, la primul zvon, toată lumea alerga la bancă.
Așa au venit panicile bancare, în mai multe valuri. Fiecare val a adus mai multă frică, iar frica a redus și mai mult consumul. Și firmele au devenit prudente. Cu vânzări în scădere și un viitor neclar, proiectele de investiții au fost puse în sertar. Între 1929 și 1933, investițiile private au scăzut, în termeni reali, cu mai mult de trei sferturi. A fost încă un șoc negativ de cerere.
Apoi a venit lovitura cea mai grea. Odată cu falimentele bancare, masa monetară s-a contractat: din toamna lui 1930 până în iarna lui 1933 a scăzut cu aproape 30 la sută. Mulți economiști o socotesc cel mai mare șoc negativ de cerere agregată din istoria americană. Rezerva Federală putea opri această prăbușire, fie sprijinind băncile, fie compensând banii dispăruți cu bani noi. Nu a făcut-o. Instituția creată tocmai ca să oprească panicile a lăsat cererea agregată să se prăbușească. Este unul dintre cele mai clare exemple de eșec al unei instituții publice.
Rezultatul se vede în cifrele pentru 1932. În acel an, PIB-ul real a scăzut cu aproape 13 la sută, iar prețurile, măsurate prin deflatorul PIB, au scăzut cu aproape 12 la sută. Am ajuns în punctul B: creștere puternic negativă și inflație negativă, adică deflație.
Deflația a înrăutățit totul, pentru că mărește povara datoriilor. Să luăm un exemplu cu cifre inventate. O familie datorează băncii o mie de dolari. Prețurile și salariile scad cu 20 la sută. Datoria rămâne tot o mie de dolari, dar familia o plătește acum dintr-un salariu mai mic. Împărțim o mie la zero virgulă opt și obținem 1.250. În prețurile de dinainte, datoria valorează 1.250 de dolari. Povara ei reală a crescut cu un sfert.
În principiu, ce pierd debitorii câștigă creditorii. În practică, debitorii strâmtorați și-au tăiat cheltuielile mult mai mult decât și le-au mărit creditorii, iar mulți au ajuns la faliment. Așa că deflația a împins cererea agregată și mai jos. Pentru fiecare familie și fiecare firmă luată separat, era prudent să cheltuiască mai puțin. Dar cheltuiala unuia este venitul altuia. Când toți strâng cureaua deodată, veniturile tuturor scad, iar economia se contractă.
Marea Depresiune a fost deci, în esență, o prăbușire a cererii agregate. Dar au contat și șocurile reale, care au mutat OATL spre stânga. Primul vine chiar din falimentele bancare, care au lovit de două ori. Oamenii care și-au pierdut depozitele nu mai puteau cheltui, deci a scăzut cererea. Dar băncile sunt și intermediari financiari. Ele știu ce firme merită creditate și duc economiile acolo unde sunt cel mai productive. Cu mii de bănci închise, această cunoaștere s-a pierdut, creditul a secat, iar economia a devenit mai puțin productivă. Șocurile de cerere și cele reale vin adesea împreună.
Al doilea șoc real a venit din natură. În anii 1930, secetele și eroziunea solului au transformat o parte a Marilor Câmpii într-un ținut al furtunilor de praf, cunoscut ca Dust Bowl. În Oklahoma, Texas, Kansas, Colorado și New Mexico, pământul s-a uscat, iar vântul a spulberat stratul fertil. Recoltele s-au pierdut, animalele nu mai aveau destulă apă, iar familii întregi de fermieri și-au părăsit gospodăriile. Capacitatea de producție a agriculturii americane a fost grav lovită.
Celelalte șocuri reale au fost create de politici. În 1930, Statele Unite au ridicat taxele vamale prin tariful Smoot-Hawley. Pe hârtie, un tarif ar putea muta cheltuielile spre produsele interne. Dar multe alte țări și-au ridicat la rândul lor barierele, iar exporturile americane au scăzut. Între 1929 și 1934, comerțul mondial s-a redus cu aproximativ două treimi. Istoricii încă discută cât din această cădere se datorează tarifelor, dar mecanismul e clar. Gândiți-vă la comerț ca la o metodă de producție: o țară obține ce i-ar fi greu să facă singură, plătind cu ce face bine. Tarifele scumpesc această metodă, iar efectul este cel al unei productivități mai scăzute.
În 1933 a venit Legea de redresare a industriei naționale. Sute de industrii au primit coduri obligatorii care fixau prețurile și salariile, stabileau cote de producție și îngreunau intrarea firmelor noi. Concurența prin preț devenise, practic, ilegală. Un croitor din New Jersey a fost amendat și trimis la închisoare pentru că cerea 35 de cenți pentru călcatul unui costum, în loc de cei 40 de cenți impuși de cod. Rezultatul a fost exact invers față de ce îi trebuia economiei: firmele produceau mai puțin și vindeau mai scump, la adăpost de concurență. În mai 1935, Curtea Supremă a invalidat sistemul de coduri obligatorii.
Criza nu a rămas americană. România era atunci o țară în primul rând agricolă, iar prețurile produselor agricole au scăzut puternic. Mecanismul datoriilor s-a repetat: cu recolte tot mai ieftine, agricultorii își plăteau tot mai greu creditele. În vara lui 1931, criza bancară din Austria și Germania s-a extins și la noi. Retragerile masive de capital au slăbit întregul sistem de credit, iar una dintre cele mai mari bănci ale țării, Marmorosch Blank, s-a prăbușit. Și la București s-a dezbătut aprins dacă banca centrală trebuie să intervină ca împrumutător de ultimă instanță. În 1934, o lege de lichidare a datoriilor agricole a redus puternic aceste datorii, pe seama creditorilor.
Să recapitulăm. Prăbușirea bursei, panicile bancare, investițiile înghețate și, mai ales, contracția masei monetare au împins cererea agregată tot mai la stânga, iar deflația a adâncit căderea. Seceta, tarifele și cartelurile impuse prin lege au mutat și oferta agregată pe termen lung spre stânga și au întârziat revenirea. Marea Depresiune este prea complexă pentru o singură lecție, dar acesta este scheletul ei. În lecția următoare folosim modelul într-un exercițiu cu cifre.
Testează-ți cunoștințele: Înțelegerea Marii Depresiuni (7 întrebări)