Costurile inflației: eșecul intermedierii financiare
Videoclipul nu pornește? Urmărește-l direct pe YouTube.
În lecția trecută ați văzut că inflația neașteptată bruiază semnalele prețurilor și ne împinge spre greșeli. Acum ne uităm la un cost care se vede mai greu, dar care poate fi mai mare: inflația face riscant orice contract care se întinde în timp. Iar cel mai important astfel de contract este împrumutul.
Să presupunem că o bancă vă împrumută 10.000 de lei pe un an, cu o dobândă de 10 la sută. La sfârșitul anului îi dați înapoi 11.000 de lei. Pe hârtie, banca a câștigat 1.000 de lei. Dar dacă în același an prețurile au crescut tot cu 10 la sută, cei 11.000 de lei cumpără exact cât cumpărau 10.000 la început. Câștigul real al băncii este zero.
De aici vine o regulă pe care o vom folosi des. Rata reală a dobânzii este rata nominală, cea scrisă în contract, minus rata inflației. Când inflația iese mai mare decât se aștepta lumea, randamentul real al creditorului scade. Debitorul returnează lei care valorează mai puțin decât cei primiți. Inflația neașteptată mută, așadar, avere de la creditori la debitori.
Creditorii nu stau însă cu mâinile în sân. Dacă banca se așteaptă la o inflație de 8 la sută și vrea un câștig real de 4 la sută, va cere aproximativ 12 la sută. Prin urmare, dobânzile nominale tind să urce și să coboare odată cu inflația așteptată. Legătura poartă numele economistului american Irving Fisher și se numește efectul Fisher.
În România, efectul Fisher se vede bine în anii 2000. În anul 2000, prețurile de consum au crescut în medie cu aproximativ 46 la sută, iar dobânda medie la depozite era în jur de 33 la sută. Pe măsură ce inflația a coborât, au coborât și dobânzile. În 2006, inflația scăzuse sub 7 la sută, iar dobânda la depozite sub 5 la sută.
Surpriza poate veni însă și din cealaltă direcție. Să presupunem că luați un credit cu dobândă fixă de 22 la sută. Vă așteptați la o inflație de 16 la sută, deci și la salarii care cresc cam în același ritm. Rata reală pe care o acceptați este de 6 la sută. Dacă inflația coboară brusc la 6 la sută, salariul vostru crește mai încet, dar rata la bancă rămâne aceeași. Rata reală devine 16 la sută: foarte bine pentru bancă, foarte greu pentru voi.
Pe scurt, când inflația iese mai mare decât se aștepta, avuția trece de la creditori la debitori. Când iese mai mică, trece de la debitori la creditori.
Acum imaginați-vă o inflație mare și instabilă, care anul acesta poate fi 30 la sută, iar anul viitor 150. Puneți-vă întâi în locul băncii: dacă inflația o ia la goană, banii primiți înapoi nu mai valorează aproape nimic. Apoi în locul familiei care vrea o casă: dacă inflația se oprește brusc, rămâne cu o rată pe care salariul nu o mai poate duce. Fiecare parte are motive să stea deoparte.
România anilor 1990 a trăit exact această situație. În 1993, dobânda medie la depozite era în jur de 42 la sută, iar prețurile au crescut în medie cu aproximativ 256 la sută. Ratele reale ale dobânzii au fost puternic negative.
La inflații atât de mari, scăderea simplă nu mai funcționează, așa că facem împărțirea. O mie de lei depuși deveneau, după un an, cam 1.420 de lei. Dar prețurile crescuseră de aproximativ trei ori și jumătate. Banii de la bancă mai cumpărau cât cumpărau aproximativ 400 de lei la începutul anului. Cine economisea în lei pierdea, într-un singur an, mai mult de jumătate din puterea de cumpărare. În 1997, cu o dobândă de circa 56 la sută și o inflație de aproximativ 155 la sută, pierderea a fost de aproape 40 la sută.
Oamenii au reacționat rațional. Cine putea își ținea economiile în dolari sau în mărci germane, uneori chiar în plic, acasă. Alții cumpărau bunuri sau apartamente, orice păstra valoarea mai bine decât leul. Și gândiți-vă la creditul pe termen lung. Cine ar fi dat, sau cine ar fi luat, un credit în lei pe douăzeci de ani, fără să știe cât vor valora leii nici măcar peste doi ani?
Așa se strică intermedierea financiară, adică drumul banilor de la cei care economisesc la cei care vor să investească. Economiile fug din sistem, creditele se scurtează și se scumpesc. Se construiesc mai puține fabrici și mai puține locuințe. Iar inflația aceea nu căzuse din cer. Cum ați văzut în lecția despre cauzele inflației, venea în mare parte din creditele acordate de banca centrală prin emisiune monetară. Statul a rezolvat o problemă pe termen scurt și a stricat, pe termen lung, una dintre instituțiile de care depinde creșterea.
Acesta este, deci, un cost al inflației pe care nu îl citiți pe nicio etichetă de preț. Inflația imprevizibilă nu mută doar avere de la unii la alții. Ea micșorează avuția tuturor, pentru că economia nu mai reușește să lege economiile de investiții. În lecția următoare vă pun în fața unor episoade reale de inflație și deflație și vă întreb: voi ce ați fi făcut?
Testează-ți cunoștințele: Costurile inflației: eșecul intermedierii financiare (6 întrebări)