Cauzele inflației
Videoclipul nu pornește? Urmărește-l direct pe YouTube.
De ce cresc prețurile? Și, mai ales, de ce cresc uneori cu câteva procente pe an, iar alteori de câteva ori într-un singur an? În această lecție căutăm cauza principală a inflației și o găsim cu ajutorul instrumentului din lecția trecută, teoria cantitativă a banilor.
Pornim de la identitate: masa monetară înmulțită cu viteza de circulație este egală cu nivelul prețurilor înmulțit cu producția reală. Împărțim ambele părți la Y și obținem o formulă pentru nivelul prețurilor: P este egal cu M ori V, totul împărțit la Y. Citită așa, formula ne spune ceva simplu. Dacă prețurile se schimbă, cauza nu poate fi decât una dintre trei: masa monetară, viteza de circulație sau producția reală.
Să le luăm pe rând, ca un detectiv care își verifică suspecții. Un lucru știm deja despre P: poate crește enorm într-un timp scurt. În istorie există multe episoade în care prețurile s-au dublat sau s-au triplat într-un singur an. Căutăm deci o cauză care se poate mișca la fel de mult.
Primul suspect este Y, PIB-ul real. Producția unei țări nu sare mult de la un an la altul. Un plus de 10 la sută într-un singur an ar fi ieșit din comun. Un minus de aceeași mărime înseamnă deja o prăbușire: România a trecut prin așa ceva în 1991, când PIB-ul real a scăzut cu aproape 13 la sută. Nici asemenea variații nu pot explica prețuri care se dublează an de an. Y este, deci, un suspect slab.
Al doilea suspect este V, viteza de circulație. Ea depinde de obiceiurile noastre de plată: dacă primim salariul lunar sau la două săptămâni, cât de repede ajunge o plată în contul celuilalt, cât de des folosim cardul. Asemenea obiceiuri se schimbă încet. Pe termen scurt, V poate urca sau coborî puțin, iar într-un modul viitor vom vedea când contează asta. Dar, în condiții normale, nu se poate multiplica de câteva ori an după an.
Dacă V și Y sunt relativ stabile, și le marcăm cu o bară deasupra, concluzia vine imediat. Singurul lucru care poate împinge prețurile în sus mult și pe durată lungă este creșterea masei monetare. Pe scurt: când mai mulți bani urmăresc aceeași cantitate de bunuri, prețurile trebuie să crească. Gândiți-vă la o licitație: dacă fiecare participant vine cu de două ori mai mulți bani, dar pe masă sunt aceleași obiecte, prețurile finale vor fi mai mari.
Funcționează teoria în realitate? Să ne uităm la Peru. Un produs care costa o unitate monetară în 1980 costa, în 1995, de peste 10 milioane de ori mai mult. În aceeași perioadă, masa monetară a crescut și ea astronomic. Exact ce ar prezice teoria cantitativă.
Putem scrie aceeași teorie în rate de creștere. Rata de creștere a banilor plus rata de creștere a vitezei este, aproximativ, egală cu inflația plus rata de creștere a producției reale. Dacă viteza și producția nu cresc prea mult, inflația este aproape egală cu rata de creștere a banilor.
În Peru, în 1990, masa monetară în sens larg a crescut cu aproape 6.400 la sută, iar prețurile de consum cu aproape 7.500 la sută. Cele două linii urcă și coboară împreună. Inflația a fost chiar puțin mai mare decât creșterea banilor, pentru că, în hiperinflație, oamenii scapă de bani cât pot de repede, deci și viteza crește.
Dar Peru e un singur caz. Un studiu clasic a comparat circa 110 țări pe o perioadă de 30 de ani. Fiecare punct de pe grafic este o țară. Punctele stau aproape pe o dreaptă: în medie, un punct procentual în plus la creșterea banilor înseamnă un punct procentual în plus la inflație.
Avem și un exemplu mai apropiat. La începutul tranziției, România a trecut printr-o inflație foarte ridicată, cu un vârf în 1993, când prețurile au crescut, în medie, cu aproximativ 256 la sută. Tot în 1993, masa monetară în sens larg a crescut cu aproximativ 170 la sută. Prețurile au urcat chiar mai repede decât banii, pentru că oamenii scăpau de lei cât puteau de repede, deci viteza de circulație creștea. A contat și liberalizarea treptată a prețurilor care fuseseră controlate.
De unde veneau acești lei noi? În bună parte, din creditele direcționate. La începutul anilor 1990, banca centrală a acordat credite din emisiune monetară, cu dobândă preferențială, mai ales pentru agricultură și export. O parte importantă a trecut prin două bănci, Bancorex și Banca Agricolă, care au acumulat ulterior pierderi uriașe. Potrivit unei analize a BNR din 2003, subvenția ascunsă în creditele pentru agricultură a ajuns, în 1993, la circa 10 la sută din PIB.
Este un exemplu clar de eșec al statului. Creditul dirijat părea o cale de a ține în viață întreprinderi și ferme fără să treacă prin buget. Dar costul nu a dispărut: l-au plătit toți cei care țineau lei, prin inflație. Iar banii au fost alocați după decizii administrative, nu după productivitate.
Din toate acestea rețineți trei principii. Primul: pe termen lung, banii sunt neutri. Dacă dublați masa monetară, pe termen lung dublați prețurile, nu producția. Al doilea: o inflație mare și persistentă are o singură cauză principală, creșterea banilor. Economistul Milton Friedman a formulat ideea memorabil: inflația este întotdeauna și pretutindeni un fenomen monetar. Al treilea: cum băncile centrale controlează în mare măsură masa monetară, ele au o influență mare și asupra inflației.
Păstrați aceste trei principii la îndemână. Ne vom sprijini pe ele în lecțiile despre costurile inflației și, mai târziu, în modulul despre politica monetară.
Testează-ți cunoștințele: Cauzele inflației (6 întrebări)