Patru motive pentru care eșuează intermediarii financiari
Videoclipul nu pornește? Urmărește-l direct pe YouTube.
În lecțiile anterioare am văzut cum băncile, bursa și piața obligațiunilor duc economiile unora spre proiectele altora. Cât timp aceste canale funcționează, nici nu le observăm. Le simțim lipsa abia când se blochează. Atunci, o fabrică de mobilă care își plătea materia primă dintr-o linie de credit trebuie să reducă producția sau să concedieze. Un tânăr cuplu din Brașov amână cumpărarea primei locuințe. Un mic fermier nu mai poate cumpăra semințele la timp.
O criză financiară îi arată unei țări bogate, pentru câteva luni, ce trăiesc multe țări sărace în fiecare zi. Acolo, majoritatea oamenilor nu au unde să-și păstreze în siguranță economiile și nu se pot împrumuta ieftin ca să-și extindă atelierul sau ferma. Fără acest canal, investițiile rămân mici, iar creșterea economică întârzie. De ce nu se construiește intermedierea financiară în unele țări, iar în altele se construiește și apoi se prăbușește? Ca peste tot în economie, răspunsul ține de instituții.
Putem grupa cauzele în patru categorii. Le luăm pe rând.
Prima: drepturile de proprietate nesigure. Un depozit are valoare doar dacă banii sunt ai voștri și a doua zi. Istoria are destule exemple în care n-au mai fost. În criza din Cipru, în 2013, deponenții cu peste o sută de mii de euro într-o bancă au pierdut o parte din bani: la cea mai mare bancă a țării, aproape jumătate din suma de peste acest prag a fost transformată forțat în acțiuni ale băncii. În Argentina și în Brazilia, depozitele au fost înghețate în anumite perioade, iar unii deponenți nu și-au mai recuperat banii. Nici acțiunile nu sunt la adăpost: în Rusia, statul a confiscat sau a golit de valoare participațiile acționarilor companiei petroliere private Yukos.
România a cunoscut forma extremă a acestei probleme. Prin legea din 11 iunie 1948, aproape nouă mii de întreprinderi, printre ele bănci și societăți de asigurare, au trecut în proprietatea statului, de cele mai multe ori fără despăgubire. Acționarii au pierdut tot. Timp de peste patruzeci de ani, creditul nu a mai fost alocat de o piață, ci repartizat prin plan. Mecanismul general e simplu: dacă oamenii se tem că economiile le pot fi luate, nu le mai încredințează nimănui, iar cei care ar avea nevoie de credit rămân fără.
A doua cauză: controlul dobânzilor. Multe țări limitează prin lege dobânda maximă la credite. Intenția pare bună: nimeni nu vrea ca oamenii să plătească dobânzi uriașe. Dar dobânda este un preț, prețul banilor împrumutați. Un plafon sub nivelul de echilibru este, deci, un preț maxim, iar de la microeconomie știți ce face: cantitatea cerută depășește cantitatea oferită. Pe graficul nostru ipotetic, echilibrul e la zece la sută. Legea fixează dobânda la cinci. La acest nivel, debitorii vor o sută patruzeci de miliarde, dar cei care economisesc oferă doar șaizeci. Se dau mai puține credite, nu credite mai ieftine pentru toată lumea.
România anilor 1990 a trăit o variantă a acestei probleme. La începutul deceniului, banca centrală a acordat credite direcționate, mai ales pentru agricultură și export, cu dobândă preferențială, adică sub nivelul pieței. Banii proveneau din emisiune monetară. Subvenția ascunsă în aceste credite a ajuns, pentru agricultură, la circa zece la sută din PIB în 1993.
Emisiunea aceasta a contribuit la inflație. În 1993, prețurile au crescut, în medie, cu aproximativ 256 la sută, în timp ce dobânda medie la depozite era de aproximativ 42 la sută. Cine își ținea economiile în lei la bancă pierdea, în termeni reali, mare parte din ele. Mulți au tras concluzia firească și și-au ținut economiile în valută sau în afara băncilor. Creditul ieftinit artificial pentru unii a descurajat economisirea pentru toți.
A treia cauză: creditarea politizată. Într-o piață concurențială, băncile care împrumută prost pierd bani și dispar, iar cele care judecă bine riscul cresc. Acest proces se blochează când statul ține în viață bănci falimentare. Japonia, după 1990, este exemplul clasic: bănci practic insolvabile au fost susținute de stat și au continuat să finanțeze firme la fel de bolnave. Economiștii le-au numit bănci și firme zombi. Banii au rămas blocați acolo, în loc să ajungă la firmele cu viitor.
Când statul deține sau controlează băncile, apare și o a doua problemă. Creditele tind să meargă spre cei cu relații, nu spre proiectele cele mai bune. Comparațiile între țări arată că, acolo unde statul deține o parte mai mare din sistemul bancar, venitul pe locuitor și productivitatea au crescut, în medie, mai încet.
România are aici propriul caz de manual: Bancorex. Era o bancă de stat, una dintre cele mai mari din țară în anii 1990. A acumulat credite neperformante uriașe, pe care analizele ulterioare le-au legat în bună parte de criterii politice de acordare. La 31 iulie 1999, i s-a retras licența, iar depozitele au trecut la BCR. Nota de plată a ajuns la buget, adică la contribuabili: potrivit FMI, statul a preluat datorii echivalente cu aproximativ 4,5 la sută din PIB.
A patra cauză: panicile și pierderea încrederii. Băncile păstrează ca rezerve doar o fracțiune din depozite. Dacă toți deponenții cer banii deodată, nicio bancă nu-i poate plăti. Când încrederea dispare, oamenii aleargă să-și retragă banii, iar banca poate cădea chiar dacă era sănătoasă. În Marea Depresiune, valurile de panici au dus la falimentul multor bănci americane. Răspunsul a fost, în 1933, garantarea depozitelor de către stat. În România, rolul acesta îl are Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare. Garanția are însă un cost: deponenții nu mai verifică cât de prudentă e banca, iar băncile pot fi tentate să riște mai mult. Este hazardul moral, la care vom reveni.
Încrederea se pierde și din cauza fraudelor. Între 1992 și 1994, schema piramidală Caritas promitea să înmulțească de opt ori banii depuși. Nu producea nimic: îi plătea pe cei vechi din banii celor noi. Au intrat în joc milioane de români, iar când schema s-a prăbușit, în 1994, mulți dintre ei și-au pierdut banii. În mai 2000, Fondul Național de Investiții s-a prăbușit, cu peste trei sute de mii de investitori păgubiți. După asemenea episoade, oamenii ocolesc mult timp orice intermediar, chiar și pe cei cinstiți.
Așadar, intermedierea financiară cedează din patru motive: proprietate nesigură, dobânzi controlate, credit politizat și pierderea încrederii. Care dintre ele au contat în criza din 2008? Vedem în lecția următoare.
Testează-ți cunoștințele: Patru motive pentru care eșuează intermediarii financiari (6 întrebări)