Introducere în piața obligațiunilor
Videoclipul nu pornește? Urmărește-l direct pe YouTube.
Cei mai mulți oameni care au nevoie de un împrumut merg la bancă. O companie mare și cunoscută are însă și altă posibilitate: se poate împrumuta direct de la investitori, pe piața obligațiunilor. Investitorii știu deja destule despre o astfel de firmă, așa că sunt dispuși să-i dea bani fără ca o bancă să stea la mijloc. Uneori, asta îi aduce firmei condiții mai bune decât un credit bancar.
O obligațiune este, în esență, un contract de împrumut transformat într-un titlu care poate fi cumpărat și vândut. Pe el sunt trecute debitorul, numit emitent, și plățile pe care acesta le-a promis. Suma care se returnează la final se numește valoare nominală, iar data la care se returnează este scadența. Multe obligațiuni plătesc și dobânzi periodice, la date stabilite dinainte, numite cupoane.
Diferența față de o acțiune e esențială. Dacă cumpărați o obligațiune nou emisă de o companie, nu deveniți coproprietari. Îi împrumutați bani, iar ea promite să vă plătească anumite sume la anumite date. Cu banii strânși, firma face investiții mari, iar datoria o plătește în timp, din veniturile aduse de acele investiții.
Și statele se împrumută astfel, prin titluri de stat. În România, pe lângă emisiunile pentru bănci și fonduri, Ministerul Finanțelor are două programe pentru populație, iar dobânda la ambele este neimpozabilă. Titlurile Tezaur le cumpărați de la Trezorerie, de la Poștă sau online, pe Ghișeul.ro. Titlurile Fidelis, oferite prin Bursa de Valori București din august 2020, le subscrieți prin bănci și brokeri, iar apoi se tranzacționează la bursă. De exemplu, la ediția Tezaur din august 2026, dobânzile mergeau de la 6,20 la sută pe un an la 7,15 la sută pe cinci ani. Banii strânși astfel finanțează deficitul bugetar și refinanțează datoria publică.
După emitere, obligațiunile se vând și se cumpără pe piață, ca acțiunile, iar prețul lor se mișcă invers față de dobânzi. Să luăm un exemplu ipotetic. Aveți un titlu de stat cu valoarea nominală de 100 de lei și un cupon de 7 lei, care ajunge la scadență peste un an. Peste un an primiți, deci, 107 lei. Dacă l-ați plătit 100 de lei, randamentul vostru este de 7 la sută. Acum să zicem că statul începe să emită titluri noi cu 9 la sută. Nimeni nu vă mai dă 100 de lei pe titlul vostru, când poate obține 9 la sută în altă parte. Cumpărătorul va plăti doar acel preț care, crescut cu 9 la sută, dă 107 lei, adică aproximativ 98,2 lei. Dacă, în schimb, dobânzile scad la 5 la sută, titlul vostru devine atractiv și se vinde cu aproximativ 101,9 lei. Concluzia: când dobânzile cresc, prețul obligațiunilor existente scade, iar când dobânzile scad, prețul lor crește.
Pentru că statul se împrumută atât de mult, el mișcă întreaga piață a fondurilor împrumutabile. Să revenim la graficul din lecția despre economisire și împrumut, cu cifre ipotetice. La început, dobânda de echilibru este de 5 la sută, iar suma împrumutată este de 50 de miliarde de lei.
Acum statul decide să se mai împrumute 20 de miliarde. Cererea de împrumuturi se deplasează spre dreapta, iar dobânda de echilibru urcă la 6 la sută. La o dobândă mai mare, oamenii economisesc mai mult: economiile cresc de la 50 la 60 de miliarde. Dar ce economisim în plus nu mai consumăm, deci consumul privat scade cu 10 miliarde. În același timp, creditul s-a scumpit, așa că firmele cer mai puțin: la 6 la sută, cererea privată este de doar 40 de miliarde, cu 10 mai puțin decât înainte. Cele 20 de miliarde ale statului vin, așadar, jumătate din consum și jumătate din investițiile private. Fenomenul se numește efectul de evicțiune, în engleză crowding out, și îl reluăm în modulul despre politica fiscală.
Obligațiunile sunt, de regulă, mai puțin riscante decât acțiunile, pentru că deținătorii lor trebuie plătiți înaintea acționarilor. Au totuși un risc: ca debitorul să nu poată plăti la scadență. Acesta este riscul de neplată. Cu cât investitorii îl consideră mai mare, cu atât cer o dobândă mai mare ca să împrumute.
Ca să judece acest risc, investitorii folosesc ratingurile acordate de agenții specializate. Pe scara folosită, de exemplu, de S&P și Fitch, AAA înseamnă siguranță maximă, iar D înseamnă neplată. Tot ce se află sub BBB minus este considerat categorie speculativă, iar în jargon se numește „junk”. Și statele primesc ratinguri. La începutul lui octombrie 2026, România avea la toate cele trei mari agenții cel mai scăzut rating din categoria investițională, în engleză investment grade, cu perspectivă negativă, iar agențiile invocau, între altele, deficitul bugetar mare. Un rating mai slab înseamnă dobânzi mai mari pentru stat, deci o factură mai mare pentru contribuabili. Agențiile nu sunt infailibile, cum a arătat criza din 2008, dar în general un rating mai bun merge cu dobânzi mai mici.
Dobânda mai depinde de un lucru: garanția, numită și colateral. Un credit ipotecar are, de regulă, o dobândă mai mică decât un credit de nevoi personale luat pentru un concediu. Motivul e tot riscul. Dacă debitorul nu mai plătește, banca poate vinde apartamentul și își recuperează mare parte din bani. Banii cheltuiți pe un concediu, în schimb, nu lasă în urmă nimic ce banca ar putea vinde.
Am trecut prin bănci, acțiuni și obligațiuni. Mai sunt mulți alți intermediari, de la fondurile de investiții la fondurile de capital de risc. Toți au același rol: leagă economiile unora de investițiile altora. În lecția următoare calculăm pas cu pas prețul și randamentul unei obligațiuni.
Testează-ți cunoștințele: Introducere în piața obligațiunilor (6 întrebări)