Capitalul uman și convergența condiționată
Videoclipul nu pornește? Urmărește-l direct pe YouTube.
Până acum am văzut că acumularea de capital fizic aduce creștere doar pentru o vreme. Mai devreme sau mai târziu, economia ajunge în starea staționară, unde toate investițiile se duc pe acoperirea uzurii. Dar ce se întâmplă cu celălalt fel de capital, capitalul uman?
În funcția noastră de producție, capitalul uman este numărul de lucrători, L, înmulțit cu nivelul lor de educație, e. Nu e nicio îndoială că țările cu oameni mai educați produc, în general, mai mult. Dar capitalul uman are aceleași două slăbiciuni ca tractoarele și fabricile.
Prima este randamentul descrescător. Să-i înveți pe toți să citească, să scrie și să calculeze este una dintre cele mai bune investiții pe care le poate face o țară. O economie are nevoie și de ingineri, medici și câțiva doctori în științe. Dar dacă fiecare absolvent de liceu ar continua cu master și doctorat, indiferent de meserie? Producția ar crește puțin, iar costul, în bani și în ani de viață, ar fi uriaș. Fiecare an suplimentar de studii adaugă, la un moment dat, tot mai puțin.
A doua slăbiciune este deprecierea. Și capitalul uman se uzează. Cunoștințele se învechesc, oamenii ies la pensie, iar ce au învățat pleacă odată cu ei. Fiecare generație trebuie școlarizată de la capăt, cu ani de efort, profesori și universități. La un moment dat, o mare parte din investiția în educație servește doar la menținerea nivelului existent. Concluzia seamănă cu cea de la capitalul fizic: acumularea de capital, de orice fel, ne duce doar până la un punct.
Pentru România, capitalul uman are și o a treia cale de pierdere: emigrarea. După aderarea la Uniunea Europeană, mulți medici, asistente și ingineri formați în universitățile românești au ales să lucreze în alte state membre. Anii de școală și de facultate au fost plătiți aici, de familii și, în mare parte, din bani publici. Munca lor productivă se face însă în altă parte.
Din punctul de vedere al modelului, este ca și cum o parte din stocul de capital uman s-ar deprecia peste noapte. Pentru cei care pleacă, mutarea poate fi o alegere foarte bună: salarii mai mari, condiții de lucru mai bune. Iar banii trimiși acasă ajută familiile rămase. Dar stocul de capital uman din țară scade, iar școlile trebuie să muncească mai mult doar ca să-l mențină.
Acum, o predicție importantă a modelului Solow. Țările sărace ar trebui să crească mai repede decât cele bogate. Motivul îl știm: unde capitalul este puțin, fiecare unitate nouă aduce mult. Dacă predicția ar fi adevărată fără excepții, toate țările sărace ar recupera decalajul, iar nivelurile de trai s-ar apropia.
Știm însă din modulul trecut că lumea nu arată așa. Există miracole ale creșterii, ca Coreea de Sud sau China, care chiar recuperează. Dar există și dezastre, țări care rămân tot mai în urmă. Privind ultimele câteva sute de ani, tabloul general este mai degrabă unul de divergență.
Explicația ne trimite înapoi la instituții. Factorii de producție din modelul Solow sunt doar o parte a poveștii. Instituțiile decid dacă oamenii au stimulente să acumuleze capital și să-l folosească productiv. Două țări cu instituții foarte diferite nu au de ce să conveargă. Dar dacă luăm țări cu instituții asemănătoare, modelul prezice că cele mai sărace vor crește mai repede și se vor apropia de cele bogate. Numim acest lucru convergență condiționată, în engleză conditional convergence.
Uniunea Europeană este un laborator bun pentru această idee. Statele membre împart aceeași piață și multe reguli comune. Să punem pe axa orizontală nivelul PIB-ului pe locuitor din 2007, anul în care au aderat România și Bulgaria, și pe cea verticală creșterea medie anuală de atunci până în 2025. Tiparul este clar, chiar dacă nu perfect. În medie, statele mai sărace au crescut mai repede. România, Bulgaria, Polonia și Lituania au avut creșteri reale în jur de 3 la sută pe an pe locuitor, iar Polonia chiar de 3,5 la sută. Germania a crescut cu mai puțin de unu la sută pe an, iar Italia aproape deloc. Există și excepții, care ne amintesc de cuvântul „condiționată”. Grecia, lovită de criza datoriilor publice, avea în 2025 un PIB real pe locuitor mai mic decât în 2007. Instituțiile comune ajută, dar politicile proaste ale unui stat pot opri recuperarea.
În 2007, PIB-ul pe locuitor al României, ajustat cu puterea de cumpărare, era de 44 la sută din media UE. În 2025 ajunsese la 78 la sută. Aceasta este creșterea prin recuperare în acțiune. Și, așa cum prezice modelul, pe măsură ce decalajul se închide, ritmul ei va încetini, dacă nu apar alte surse de creștere.
Modelul nostru simplu mai face însă o predicție: zero creștere în starea staționară. Iar asta nu se potrivește cu realitatea. Țările bogate cresc mai încet decât cele care recuperează, dar nu stau pe loc. Aici ne ajută cele două tipuri de creștere. Când sunteți mult sub starea staționară, creșteți repede prin acumulare de capital, apoi încetiniți. Dar pentru țările de la frontiera tehnologică, acumularea de capital nu explică de ce continuă să crească.
Ce le ține în mișcare? Ultima variabilă din funcția noastră de producție, A, ideile. Despre ele vom vorbi în lecția următoare.
Testează-ți cunoștințele: Capitalul uman și convergența condiționată (6 întrebări)