Miracole și dezastre ale creșterii
Videoclipul nu pornește? Urmărește-l direct pe YouTube.
Țările sărace le ajung din urmă pe cele bogate sau rămân tot mai în urmă? Răspunsul depinde de cât de aproape ne uităm la date.
Forma de ansamblu o știți din lecția despre Revoluția industrială. Aproape două mii de ani, venitul mediu al omenirii a stat pe loc. Apoi, în ultimele două secole, a urcat vertiginos. Istorica economiei Deirdre McCloskey numește acest salt „Marele Fapt” al lumii moderne.
Pe regiuni, apare o ruptură. După Revoluția industrială, Europa de Vest și America de Nord au urcat pe mânerul crosei, iar restul lumii a rămas mult timp pe porțiunea plată. Economiștii o numesc marea divergență. Dar nici asta nu e toată povestea.
Să coborâm la nivelul țărilor și să comparăm două destine. În 1950, argentinienii trăiau aproape la fel de bine ca mulți vest-europeni. Japonia, abia ieșită dintr-un război pierdut, era o țară săracă. Un argentinian avea, în medie, un venit de aproximativ două ori și jumătate mai mare decât un japonez.
Ce a urmat? Între 1950 și 1973, PIB-ul pe locuitor al Japoniei a crescut cu aproximativ opt la sută pe an. După regula lui 70, nivelul de trai se dubla cam la fiecare nouă ani. Argentina a alternat anii buni cu crize. În 1966, Japonia a trecut în față. Până în 2022, PIB-ul pe locuitor al Japoniei se înmulțise de peste douăsprezece ori față de 1950, iar al Argentinei de puțin peste două ori. Ordinea s-a inversat: Japonia ajunsese la aproximativ dublul Argentinei.
Japonia nu e singurul miracol. Coreea de Sud era în 1950 chiar mai săracă, iar până în 2022 PIB-ul ei pe locuitor s-a înmulțit de peste patruzeci de ori. China, după reformele începute la sfârșitul anilor 1970, a crescut între 1980 și 2010 cu aproape nouă la sută pe an pe locuitor, în medie. Iar India pare să fi pornit pe același drum.
De aici vine o veste bună. Drumul parcurs de Marea Britanie și Statele Unite în două secole poate fi scurtat mult de o țară care pornește din urmă: în condiții potrivite, la câteva decenii.
Numai că recuperarea nu vine de la sine. Argentina a arătat că un avânt poate să se stingă. Alte țări au dat chiar înapoi: după estimările istoricilor economiei, Venezuela avea în 2022 un PIB pe locuitor de aproximativ trei ori mai mic decât în 1980. Și mai grav e cazul țărilor care n-au pornit niciodată. În Niger, PIB-ul pe locuitor era în 2022 cam la nivelul din 1950. Acolo, generații la rând s-au născut și au trăit în aceeași sărăcie.
România a trecut prin mai multe dintre aceste situații. În anii 1980, economia a stagnat. Pentru ca datoria externă să fie plătită integral, importurile au fost tăiate drastic, iar alimentele de bază și energia au fost raționalizate. În 1989, PIB-ul pe locuitor era puțin sub nivelul din 1980.
Apoi a venit prăbușirea de la începutul tranziției. PIB-ul real a scăzut cu 5,6 la sută în 1990, cu 12,9 la sută în 1991 și cu 8,8 la sută în 1992. În trei ani, economia a pierdut aproximativ un sfert din producție. Creșterea a revenit în 1993, dar nivelul din 1989 a fost depășit abia în jurul anului 2004.
După 2000 a urmat însă o recuperare rapidă. În 2007, anul aderării la UE, PIB-ul pe locuitor al României la paritatea puterii de cumpărare era 44 la sută din media UE. În 2024 ajunsese la 77 la sută. Polonia, reperul obișnuit din regiune, a pornit de mai sus, de la 54 la sută, și a ajuns la 79. România a urcat mai repede și aproape a prins-o din urmă.
În spatele fiecărei curbe sunt oameni. Creșterea rapidă înseamnă, pentru milioane de familii, hrană mai bună, tratament mai bun și ani de viață în plus. Stagnarea îi ține prinși în lipsuri.
Am văzut, așadar, ambele extreme. Rămâne întrebarea esențială: ce le separă? De aici pornim în lecția următoare.
Testează-ți cunoștințele: Miracole și dezastre ale creșterii (6 întrebări)