Maximizarea profitului în concurență perfectă
Videoclipul nu pornește? Urmărește-l direct pe YouTube.
În lecția trecută am văzut că firma în concurență perfectă nu are control asupra prețului. Ea primește prețul de la piață. Prin urmare, problema maximizării profitului se reduce la o singură întrebare: ce cantitate să producă? Asta lămurim acum.
Mai întâi, ce este profitul? Profitul este diferența dintre venitul total și costul total. Venitul total, numit și încasări totale, e ușor de calculat: prețul înmulțit cu cantitatea vândută. Costul total cere puțin mai multă atenție, pentru că are două componente.
Prima componentă sunt costurile fixe. Acestea nu se schimbă atunci când se schimbă producția. Să zicem că sunteți proprietarii sondei din lecția trecută, dar terenul pe care stă sonda este închiriat. Chiria o plătiți la fel, fie că scoateți un baril pe zi, fie că scoateți zece. Chiar dacă pompa se strică și nu scoateți nimic o lună întreagă, chiria trebuie plătită. Acesta este un cost fix.
O observație importantă. Să presupunem că terenul este al vostru și nu plătiți nicio chirie. Costul a dispărut? Nu. Ați fi putut închiria terenul altcuiva, iar banii pe care îi ratați astfel sunt un cost de oportunitate. Când economiștii calculează profitul, includ și costurile de oportunitate. Aici diferă profitul economic de profitul contabil, cel din registrele firmei.
A doua componentă sunt costurile variabile, cele care se schimbă odată cu producția. Gândiți-vă la curentul electric pentru pompă. Cu cât pompați mai mult și mai repede, cu atât consumați mai multă energie. Dacă pompa merge 24 de ore pe zi, factura e mai mare decât dacă merge doar 12. La fel și transportul: țițeiul trebuie încărcat în cisterne și dus la rafinărie. Toate aceste costuri cresc când produceți mai mult.
Pe scurt, costul total este suma dintre costurile fixe și costurile variabile, iar costul total depinde de cât produceți.
Cum găsim cantitatea care aduce profitul maxim? În acest curs nu folosim analiza matematică. Totuși, pentru cei care au făcut derivate, merită o scurtă paranteză, pentru că arată cât de util e acest instrument. Profitul este venitul total minus costul total, iar ambele depind de cantitate. Ca să găsiți maximul unei funcții, o derivați și egalați derivata cu zero. Derivata profitului este derivata venitului total minus derivata costului total.
Economiștii au nume speciale pentru aceste două derivate. Derivata venitului total în raport cu cantitatea se numește venit marginal. Derivata costului total în raport cu cantitatea se numește cost marginal. Condiția devine: venitul marginal minus costul marginal egal cu zero. Altfel spus, profitul este maxim acolo unde venitul marginal este egal cu costul marginal.
Dacă nu vă plac derivatele, nicio problemă. Același rezultat se obține cu bun-simț. Când firma produce o unitate în plus, apar venituri suplimentare și costuri suplimentare. Venitul marginal este cât crește venitul total când vindeți încă o unitate. Costul marginal este cât crește costul total când produceți încă o unitate. Iar regula este: profitul e maxim la cantitatea la care venitul marginal este egal cu costul marginal.
De ce? Să arătăm că, dacă cele două nu sunt egale, nu aveți cum să fiți la profitul maxim. Să zicem că venitul marginal este mai mare decât costul marginal. Asta înseamnă că unitatea următoare adaugă la venituri mai mult decât adaugă la costuri. Dacă o produceți, profitul crește. Deci nu sunteți încă la maxim: trebuie să produceți mai mult.
Acum invers: costul marginal este mai mare decât venitul marginal. Dacă renunțați la ultima unitate, costurile scad cu costul marginal, iar veniturile scad cu venitul marginal. Cum costul marginal e mai mare, costurile scad mai mult decât veniturile. Profitul crește. Deci nici aici nu sunteți la maxim: trebuie să produceți mai puțin.
Dacă venitul marginal e mai mare, nu sunteți la maxim. Dacă e mai mic, nici atunci. Singurul loc în care profitul poate fi maxim este acolo unde venitul marginal este egal cu costul marginal.
Să trecem totul pe un grafic, începând cu venitul marginal. Pentru firma în concurență perfectă, lucrurile sunt foarte simple. Firma este mică față de piață, așa că își poate dubla producția fără să miște prețul. Prin urmare, venitul marginal este egal cu prețul pieței.
Să zicem că prețul pieței este 75 de dolari pe baril. Dacă sunteți la doi barili pe zi și scoateți un al treilea, cu cât crește venitul? Cu 75 de dolari, prețul acelui baril. Al patrulea baril? Tot 75. Al cincilea? Tot 75. Venitul marginal este egal cu prețul și nu se schimbă când se schimbă producția. Pe grafic, este o linie orizontală.
Pentru o firmă foarte mare lucrurile ar sta altfel. Dacă ea și-ar dubla producția, ar împinge prețul în jos, iar fiecare baril în plus ar aduce mai puțin decât prețul de dinainte. Vom vedea exact ce înseamnă asta în unitatea despre monopol. Sonda voastră însă e mult prea mică pentru a simți un asemenea efect.
Acum, costul marginal. Forma obișnuită a curbei costului marginal este crescătoare. Gândiți-vă din nou la sondă. Primii barili se scot ușor. Ca să scoateți tot mai mult din aceeași sondă, trebuie să o forțați: pompa merge mai repede, consumă mai mult curent, se uzează mai tare și are nevoie de mai multă întreținere. O sondă nu poate da oricât petrol la același cost. Cu cât cereți mai mult de la ea, cu atât fiecare baril în plus costă mai mult.
Ca să lucrăm cu cifre concrete, să presupunem, ipotetic, că sonda voastră are un cost fix de 54 de dolari pe zi. Primul baril adaugă la cost doar un dolar. Al doilea adaugă 7, al treilea 19, al patrulea 37. Al cincilea baril adaugă 61 de dolari, al șaselea 91, iar al șaptelea 127. Vedeți cum costul suplimentar urcă tot mai repede.
Pe grafic, fiecare bară stă la mijlocul intervalului ei. Bara barilului al cincilea, de 61 de dolari, stă între patru și cinci barili. Curba lină a costului marginal trece practic prin vârfurile barelor. De aceea, citită exact la cinci barili, curba arată 75 de dolari, deși al cincilea baril, luat întreg, a adăugat 61. Barele și curba spun aceeași poveste, doar că una în trepte și cealaltă netedă.
Unde este profitul maxim? Acolo unde venitul marginal este egal cu costul marginal. Iar pentru firma în concurență perfectă venitul marginal este chiar prețul. Deci regula devine: produceți cantitatea la care prețul este egal cu costul marginal. Pe grafic, este punctul în care linia orizontală a prețului taie curba costului marginal, la cinci barili pe zi.
Să mergem pas cu pas. Primul baril aduce 75 de dolari și costă în plus un dolar: merită. Al doilea, al treilea, al patrulea: fiecare aduce mai mult decât costă. Al cincilea aduce 75 și costă 61: încă merită, profitul crește cu 14 dolari. Al șaselea aduce tot 75, dar costă 91. Dacă îl produceți, pierdeți 16 dolari pe acel baril. Așa că vă opriți la cinci.
Putem verifica direct cu venitul total și costul total. La patru barili, venitul este 300 de dolari, costul 118, profitul 182. La cinci barili, venitul este 375, costul 179, profitul 196. La șase barili, venitul este 450, costul 270, profitul 180. Într-adevăr, cel mai mare profit este la cinci barili.
Observați și un lucru mai puțin evident. Costul fix de 54 de dolari nu a jucat niciun rol în alegerea cantității. Dacă chiria ar crește mâine la 100 de dolari pe zi, profitul ar scădea la fiecare nivel de producție cu aceeași sumă. Dar costul suplimentar al fiecărui baril ar rămâne neschimbat, așa că tot la cinci barili ați obține cel mai bun rezultat. Costurile fixe contează pentru cât de mare e profitul, nu pentru cât produceți.
Mai departe de cinci nu are sens să mergeți. Acolo costul marginal este mai mare decât prețul. Dacă reduceți producția înapoi spre cinci, costurile scad mai mult decât veniturile, iar profitul crește. Iată de ce punctul în care prețul este egal cu costul marginal este punctul de profit maxim.
La începutul unității ne-am propus să explicăm comportamentul firmelor. Să vedem cum ne ajută maximizarea profitului. La 75 de dolari pe baril, firma produce cinci barili pe zi. Să presupunem acum că prețul pieței urcă la 108 dolari. Ce face firma? Își mărește producția, deplasându-se în sus de-a lungul curbei costului marginal, până când prețul este din nou egal cu costul marginal.
Verificăm cu barele noastre. Al șaselea baril costă în plus 91 de dolari și aduce acum 108: merită. Al șaptelea costă 127, mai mult decât 108: nu merită. Noua cantitate de profit maxim este de șase barili pe zi. Prețul a crescut, dar și costul marginal a crescut, pentru că firma a urcat pe curba lui.
Observați ce am obținut. Curba costului marginal ne spune câți barili alege firma să producă la fiecare preț, cel puțin cât timp firma rămâne în activitate. Altfel spus, maximizarea profitului explică felul în care firma reacționează când se schimbă prețul pieței. Regula de reținut: căutați cantitatea la care venitul marginal este egal cu costul marginal. Pentru firma în concurență perfectă, asta înseamnă cantitatea la care prețul este egal cu costul marginal.
Știm acum unde e profitul maxim. Dar cât de mare este profitul? Aici apare un detaliu subtil. O firmă poate maximiza profitul și totuși să aibă pierderi. Cu alte cuvinte, cel mai bun lucru pe care îl poate face uneori este să piardă cât mai puțin.
Ca să vedem pe grafic cât de mare e profitul sau pierderea, avem nevoie de încă un concept și de încă o curbă: costul total mediu. Costul total mediu este costul pe unitate de produs, adică costul total împărțit la cantitate. De exemplu, la cinci barili, costul total este 179 de dolari, deci costul mediu este 179 împărțit la 5, adică 35,8 dolari pe baril.
Odată ce adăugăm curba costului total mediu pe grafic, profitul devine o suprafață pe care o putem vedea și măsura. Asta facem în lecția următoare.
Testează-ți cunoștințele: Maximizarea profitului în concurență perfectă (18 întrebări)