Introducere: firma în concurență perfectă
Videoclipul nu pornește? Urmărește-l direct pe YouTube.
În această unitate ne mutăm atenția de la piață ca întreg la firmele care o alcătuiesc. Vom vedea cum se descriu costurile unei firme și cum își alege firma producția astfel încât să obțină cel mai mare profit. Aici ne ocupăm de firmele care activează pe piețe concurențiale. Monopolul vine mai târziu, într-o unitate separată.
Întrebarea de la care pornim este simplă: cum se comportă firmele? Ca să răspundem, facem o ipoteză de lucru. Presupunem că principalul lucru care mișcă o firmă este profitul.
Nu e o ipoteză adevărată în orice situație. Există patroni care țin o afacere din pasiune, din orgoliu sau din tradiție de familie. Totuși, pentru majoritatea firmelor, în majoritatea timpului, profitul cântărește foarte mult. Iar acolo unde concurența e puternică, ipoteza devine aproape obligatorie. O firmă cu mulți concurenți care nu încearcă să-și maximizeze profitul nu rezistă mult: alții produc mai ieftin, iar ea iese de pe piață.
Dar firmele care au putere de piață, cele cu puțini concurenți? Ele nu sunt forțate în același fel. Doar că și proprietarii lor vor, firește, să câștige cât mai mult. Cui nu-i place profitul? Așa că ipoteza ne servește bine în ambele cazuri.
Următoarea întrebare este: cum anume își maximizează firma profitul? Pe scurt, alegând prețul la care vinde și cantitatea pe care o produce. Numai că nu toate firmele au aceeași libertate asupra prețului. Un monopol își poate alege și prețul, și cantitatea, în anumite limite. Firma în concurență perfectă, de care ne ocupăm acum, nu are practic niciun control asupra prețului. Îl primește de la piață și decide doar cât să producă. Pentru ea, cantitatea este decizia care contează.
Ce fel de piață are în minte un economist când spune „concurență perfectă”? Să luăm o sondă mică și veche, de felul celor care încă pompează țiței pe dealurile din Prahova. Petrolul scos de ea este practic la fel cu cel scos de sonda vecină. Și e practic la fel cu petrolul din Golful Persic, din Mexic sau din Marea Nordului. Cu mici diferențe de calitate, petrolul este același produs peste tot în lume.
Același lucru e valabil pentru grâu, porumb sau floarea-soarelui, pentru oțel, ciment sau hârtie. Pe toate aceste piețe, produsul unui vânzător seamănă foarte mult cu produsul altuia. Cumpărătorul nu are niciun motiv să plătească mai mult pentru marfa unui anumit producător.
A doua caracteristică: pe aceste piețe există mulți cumpărători și mulți vânzători, iar fiecare dintre ei este mic în comparație cu piața întreagă. Sonda noastră produce o fărâmă infimă din petrolul lumii. O fermă de grâu, oricât de mare ni s-ar părea nouă, produce tot o fărâmă din grâul lumii.
Există și o variantă a acestei condiții: mulți vânzători potențiali. Gândiți-vă la singurul magazin alimentar dintr-o comună. Pare că nu are concurență. Dar dacă ar urca mult prețurile, alți comercianți ar avea tot interesul să deschidă un magazin în aceeași comună. Pe termen lung, simpla amenințare a intrării pe piață îl ține în frâu. Așa că și acest magazin se află, de fapt, pe o piață concurențială.
Să revenim la sondă și să presupunem că este a voastră. Ce preț veți cere pentru un baril de petrol? Vestea bună este că problema e foarte ușoară. Firma în concurență perfectă nu își fixează prețul. Prețul îl stabilește piața. De aceea spunem că este o firmă primitoare de preț.
Uitați-vă la piața mondială a petrolului. Cu cifre rotunde, ipotetice, să presupunem că cererea și oferta mondială se întâlnesc la un preț de 75 de dolari pe baril. La acest preț se vând și se cumpără în jur de 100 de milioane de barili pe zi. Acesta este prețul pe care îl găsiți voi, ca proprietari ai sondei.
Cum arată cererea pentru petrolul vostru, nu pentru petrol în general? Ea este perfect elastică la prețul pieței. Pe grafic, este o linie orizontală la 75 de dolari. Să vedem de ce.
Să zicem că încercați să vindeți barilul cu 78 de dolari, puțin peste prețul pieței. Câți barili veți vinde? Niciunul. Nici măcar mama voastră nu crede că petrolul din sonda voastră e atât de special încât să plătească în plus pentru el. Poate cumpăra petrol identic cu 75 de dolari. Iar dacă nici mama nu plătește mai mult, nu va plăti nimeni.
Ați putea, desigur, să vindeți sub prețul pieței. Ați găsi cumpărători cât ați vrea. Dar n-are niciun rost, pentru că la 75 de dolari puteți vinde deja tot ce produceți.
De ce puteți vinde oricât la prețul pieței? Pentru că producția voastră este minusculă față de piața mondială. Fie că scoateți 5, 10 sau 20 de barili pe zi, asta nu contează pe lângă cele aproximativ 100 de milioane de barili care se tranzacționează zilnic. Vă puteți dubla sau tripla producția, iar prețul petrolului rămâne exact același.
Așadar, singura voastră decizie pentru a obține profitul maxim privește cantitatea. Vă uitați dimineața la prețul petrolului și vedeți: 75 de dolari pe baril. Apoi vă întrebați: la acest preț, cât vreau să produc? Doi barili, trei, cinci, zece?
Aceasta este întrebarea-cheie a firmei în concurență perfectă. Ca să-i răspundem, ne lipsește o piesă: costurile. În lecția următoare le adăugăm pe grafic și vedem exact unde se află profitul maxim.
Testează-ți cunoștințele: Introducere: firma în concurență perfectă (9 întrebări)