O privire mai atentă asupra permiselor tranzacționabile
Videoclipul nu pornește? Urmărește-l direct pe YouTube.
Permisele tranzacționabile combină două lucruri: prețurile și comanda directă. Statul fixează plafonul total de poluare, iar piața hotărăște cine reduce și cu cât. Mecanismul de bază l-am văzut în lecția trecută. Acum vreau să insist pe câteva puncte importante.
Programul american pentru dioxidul de sulf a fost un succes. Emisiile au scăzut în timp, deși producția de electricitate a continuat să crească. Piața a găsit, deci, moduri ieftine de a reduce poluarea.
O consecință importantă privește energia curată. Dacă permisele se împart gratuit, firmele care produc electricitate curată nu au nevoie de ele și pot câștiga bani vânzându-le. Firmele care produc electricitate poluantă trebuie să cumpere permise. Rezultatul: energia curată primește, practic, o subvenție, dar nu de la contribuabili, iar energia poluantă plătește, practic, un impozit. Fără să o spună explicit, sistemul încurajează producția curată și o descurajează pe cea murdară.
Un aspect interesant: pe aceste piețe poate cumpăra oricine, nu doar producătorii de electricitate. Doi economiști americani au cumpărat odată dreptul de a emite circa 14 kilograme de dioxid de sulf. Apoi l-au rupt. De ce? Pentru că nimeni altcineva nu mai avea acel drept. Rupând hârtia, au făcut aerul puțin mai curat.
Organizațiile de mediu pot face același lucru. Dacă socotesc că statul a emis prea multe permise, le pot cumpăra și retrage. E un mod foarte direct și eficient de a reduce poluarea.
Să comparăm acum permisele cu impozitele pigouviene. Din punct de vedere economic, seamănă foarte mult. Dacă impozitul e egal cu costul extern, iar numărul de permise e egal cu cantitatea eficientă, rezultatul este practic același. Diferența mare este politică. Iar întrebarea-cheie e aceasta: cine primește permisele la început?
Unii spun că permisele gratuite sunt un impozit pigouvian plus un mic cadou pentru marile companii: le dai pe gratis dreptul de a polua. Nu e cel mai bun mod de a privi lucrurile. În primul rând, permisele nu trebuie date gratuit. Pot fi vândute la licitație, iar statul încasează bani, la fel ca dintr-un impozit. În acest caz, cele două sisteme ajung foarte apropiate.
În al doilea rând, și mai important, dacă firmele primesc la început permise, de exemplu pe baza emisiilor lor din trecut, vor accepta mult mai ușor programul. Dacă le spui doar „vă impozităm”, vor face lobby împotrivă din toate puterile. Asta este, de fapt, diferența principală: politica.
Sistemul european de comercializare a certificatelor de emisii, lansat în 2005 pentru dioxidul de carbon, a urmat exact acest drum. La început, aproape toate certificatele au fost alocate gratuit. Treptat, licitația a devenit regula, mai ales pentru producătorii de electricitate, iar plafonul total scade de la an la an.
Avem aici și o lecție despre limitele statului. În primii ani, guvernele naționale au fost generoase cu propriile industrii și au alocat prea multe certificate. Când s-a văzut că plafonul nu era, de fapt, restrictiv, prețul certificatelor s-a prăbușit aproape de zero. Instrumentul era bun, dar un plafon stabilit sub presiune politică l-a golit de efect.
Ar putea un sistem de acest tip să combată schimbările climatice? În teorie, da. Toate avantajele de la dioxidul de sulf rămân valabile și pentru dioxidul de carbon. Diferența este că încălzirea globală e o problemă globală. Ploile acide afectau mai ales lacuri și păduri din aceeași țară, așa că a fost suficient un program național. O tonă de dioxid de carbon încălzește însă planeta la fel, indiferent unde e emisă.
Iar a convinge toate țările lumii să accepte un impozit sau un sistem de permise e mult mai greu decât a convinge una singură. Chiar și sistemul european acoperă doar o parte din emisiile lumii. Când externalitățile trec granițele, problema devine mult mai greu de rezolvat.
Mai mult, dacă doar o parte a lumii pune un preț pe carbon, o parte din producția poluantă se poate muta acolo unde poluarea e gratuită. Economiștii numesc fenomenul relocarea emisiilor de carbon, în engleză carbon leakage. Ca răspuns, Uniunea Europeană a introdus un mecanism de ajustare la frontieră, care pune un preț pe carbonul conținut în unele importuri, precum oțelul, cimentul sau aluminiul.
Totuși, economia contează enorm aici. Atât impozitele pigouviene, cât și permisele tranzacționabile ne dau cea mai mare reducere a poluării pentru fiecare leu cheltuit. Iar cu cât rezolvarea unei probleme costă mai puțin, cu atât e mai probabil să o și rezolvăm.
Testează-ți cunoștințele: O privire mai atentă asupra permiselor tranzacționabile (10 întrebări)