Comerțul cu poluare
Videoclipul nu pornește? Urmărește-l direct pe YouTube.
Când dioxidul de sulf și oxizii de azot ajung în atmosferă, reacționează cu apa, cu oxigenul și cu alte substanțe și formează acid sulfuric și acid azotic. Când acești acizi cad odată cu precipitațiile, avem ploi acide. Ele pot distruge copaci, plante și pești și pot roade vopseaua mașinilor, clădirile și monumentele de piatră.
În 1990, Statele Unite au modificat legea privind calitatea aerului, cunoscută drept Clean Air Act, și au introdus un instrument nou împotriva ploilor acide: permisele de emisii tranzacționabile. Să vedem cum funcționează.
Luăm două centrale care poluează. Cu cifre ipotetice, fiecare emite 100 de tone pe an. Statul ar putea ordona fiecăreia să instaleze o anumită tehnologie, de exemplu filtre de desulfurare. Să zicem că, prin această metodă de tip „comandă și control”, fiecare centrală își taie emisiile la jumătate. Rămân 100 de tone în loc de 200.
Acum, să presupunem că una dintre centrale poate reduce poluarea mult mai ieftin decât cealaltă. Poate e mai nouă. Poate folosește un cărbune cu mai puțin sulf. Poate există o tehnologie la care autoritățile nu s-au gândit. Sau poate produsul ei are un înlocuitor mai puțin poluant.
Ideal ar fi să reducem mult poluarea acolo unde e ieftin și mai puțin acolo unde e scump. Reducerea totală ar fi aceeași, dar am risipi mai puține resurse. Doar că statul nu știe care centrală e cea ieftină. Există nenumărate moduri de a reduce poluarea, substitute și substitute ale substitutelor. Nimeni nu le cunoaște pe toate. Informația este dispersată.
Cum folosim această informație dispersată? În loc să spună cum să se reducă poluarea, statul emite permise de poluare. Un permis dă dreptul de a emite o tonă. Sună ciudat pentru o politică de mediu, dar statul emite doar 100 de permise, câte 50 pentru fiecare centrală. Poluarea totală va fi aceeași ca înainte.
Diferența este că permisele se pot vinde și cumpăra. Proprietarul centralei A face o socoteală simplă: „Pot reduce o tonă cu 200 de lei. Dacă vând un permis cu, să zicem, 600 de lei, câștig 400.” Așa că A își elimină toate emisiile și vinde cele 50 de permise. Centrala B, unde reducerea costă 1.000 de lei pe tonă, le cumpără bucuroasă cu 600 de lei bucata.
Să facem calculul. Sub comandă și control, costul era 50 de tone ori 200 de lei, plus 50 de tone ori 1.000 de lei, adică 60.000 de lei. Cu permise, reduce doar A: 100 de tone ori 200 de lei, adică 20.000 de lei. Aceeași poluare, cu 40.000 de lei mai puțin. Și fiecare firmă câștigă câte 20.000 de lei față de comanda directă.
Mâna invizibilă a pieței ne duce astfel la soluția ideală: reducem mult unde e ieftin și puțin unde e scump. Programul american a funcționat atât de bine, încât a redus poluarea cu un cost mult mai mic decât se așteptau experții.
De ce contează costul? Pentru că banii economisiți rămân pentru alte lucruri. Și pentru că legea cererii se aplică și aici: cu cât reducerea poluării e mai ieftină, cu atât ne putem permite să reducem mai mult. Uniunea Europeană a aplicat aceeași logică din 2005, pentru dioxidul de carbon, prin sistemul european de comercializare a certificatelor de emisii, din care fac parte și centrale și fabrici din România. Vom vorbi despre el în lecția următoare.
Testează-ți cunoștințele: Comerțul cu poluare (10 întrebări)