Teorema lui Coase
Videoclipul nu pornește? Urmărește-l direct pe YouTube.
Până acum am văzut trei răspunsuri la externalități: impozitul pigouvian, subvenția pigouviană și reglementarea de tip „comandă și control”. Astăzi discutăm o idee diferită, care vine de la Ronald Coase, economist laureat al Premiului Nobel. Într-un articol devenit celebru, Coase a observat ceva surprinzător. Problema externalităților nu este, în fond, faptul că efectele cad asupra altora. Problema este că, în multe cazuri, drepturile de proprietate sunt neclare, iar costurile de a ajunge la o înțelegere sunt mari.
Să pornim de la un exemplu cu albine.
James Meade, și el laureat al Nobelului, a susținut că piața ar produce prea puțină miere și prea puțină polenizare. Raționamentul lui arăta cam așa. Albinele fac două lucruri. Primul este mierea, care se vinde pe piață, la un preț pe care îl vede toată lumea. Al doilea este polenizarea: albinele zboară prin livezile și pe câmpurile din jur și ajută plantele să rodească.
Polenizarea este un serviciu foarte valoros. Numai că, spunea Meade, fermierul nu plătește nimic pentru ea. Pentru apicultor, ar fi un beneficiu extern, adică o externalitate pozitivă. Iar ceea ce nu ți se plătește, nu produci în cantitate suficientă. Concluzia lui: prea puțini stupi, deci prea puțină miere, prea puțină polenizare și recolte mai mici decât ar fi posibil.
Sună convingător. Doar că un alt economist, Steven Cheung, a făcut ceva foarte simplu: s-a dus să vadă cum funcționează lucrurile în realitate. A descoperit că apicultorii și fermierii încheiau, în mod obișnuit, contracte de polenizare. În Statele Unite, polenizarea a devenit o adevărată industrie, de care depind culturi în valoare de miliarde de dolari. Apicultorii își încarcă stupii în camioane, îi mută prin țară după calendarul înfloririi și își vând serviciile fermierilor.
Dacă fermierul plătește pentru munca albinelor, beneficiul nu mai este extern. Nu mai cade asupra cuiva din afara tranzacției. Este un serviciu cumpărat și vândut ca oricare altul, iar piața funcționează. De altfel, nici la noi ideea nu e nouă. Stupăritul pastoral, adică mutarea stupilor la salcâm, la rapiță sau la floarea-soarelui, este o practică veche în România.
Atunci de ce a greșit Meade? Ce au special albinele și fermierii, încât piața rezolvă aici o problemă pe care, în alte cazuri, nu o rezolvă? Răspunsul are două părți.
Prima parte: costurile de tranzacție sunt mici. Prin costuri de tranzacție înțelegem tot ce trebuie cheltuit, în bani, timp și efort, pentru ca un cumpărător și un vânzător să ajungă la o înțelegere. Trebuie să se găsească, să negocieze, să semneze, să verifice. Iar la albine ajută enorm un detaliu de biologie: ele nu se îndepărtează prea mult de stup.
Dacă apicultorul își așază stupii în mijlocul unei ferme mari, aproape toate florile vizitate de albine aparțin aceluiași fermier. Așadar, o singură înțelegere, între un apicultor și un fermier, cuprinde practic toată externalitatea. Economiștii spun că externalitatea a fost internalizată. Odată semnat contractul, nu mai rămâne niciun terț afectat.
A doua parte: drepturile de proprietate sunt clare. Mierea este a apicultorului. Culturile sunt ale fermierului. Nimeni nu se ceartă pe cine ce deține, așa că negocierea e simplă.
În multe alte cazuri, niciuna dintre aceste condiții nu e îndeplinită. Să luăm poluarea. O fabrică eliberează în aer gaze care nu îi afectează doar pe vecinii de gard. Ele pot produce ploi acide, care strică lacuri și păduri aflate la sute de kilometri. Pot contribui la încălzirea globală, cu efecte resimțite de oameni de pe alte continente.
Cât de mari sunt aceste costuri? Cum le măsurăm? Nu e deloc evident. Și, mai ales, cine are dreptul de partea lui? Trebuie fabrica să-i plătească pe cei afectați pentru că poluează? Sau trebuie cei afectați să plătească fabrica pentru ca ea să nu mai polueze?
Dacă vi se pare că răspunsul e evident, gândiți-vă la vaccinul antigripal. Aici avem un beneficiu extern. Dacă mă vaccinez, e mai puțin probabil să strănut în metrou și să îmbolnăvesc pe altcineva. Dar cine beneficiază? Zeci de oameni, poate sute. Nu știu exact cine sunt și nu știu cât valorează beneficiul pentru fiecare.
Și cine ar trebui să plătească pe cine? Ar trebui ceilalți să mă plătească pe mine ca să mă vaccinez? Sau ar trebui eu să-i plătesc pe ei dacă nu mă vaccinez? Gândiți-vă: dacă nu mă vaccinez și strănut peste toată lumea, nu seamănă asta cu poluarea? Poate că „poluatorul” care strănută ar trebui să plătească. Exemplul ne arată că împărțirea drepturilor nu e atât de evidentă cum pare la prima vedere.
Iar ideea principală rămâne aceasta: când sunt implicați sute, mii sau milioane de oameni, costurile de tranzacție devin uriașe. Trebuie să afli cine e afectat, cât de mult, și apoi să negociezi cu fiecare. Dacă nici măcar nu ne înțelegem cine are dreptul de partea lui, o înțelegere pe piață devine aproape imposibilă. De aceea, astfel de externalități nu se rezolvă ușor prin negociere privată.
Ajungem astfel la teorema lui Coase. Dacă costurile de tranzacție sunt mici și drepturile de proprietate sunt clar definite, înțelegerile private fac ca echilibrul pieței să fie eficient, chiar dacă există externalități. Cu alte cuvinte, o externalitate nu înseamnă automat un eșec al pieței.
În practică, cele două condiții sunt adesea neîndeplinite. Dar povestea albinelor are și o lecție pentru cei care fac politici publice. Meade era un economist excelent și totuși a văzut o problemă acolo unde piața o rezolvase deja. Dacă statul ar fi introdus, pe baza acestui raționament, o subvenție pentru polenizare, ar fi plătit din bani publici un serviciu pe care fermierii îl cumpărau deja. Înainte de a interveni, merită să ne uităm cum funcționează lucrurile în realitate.
Teorema lui Coase sugerează și o a patra soluție, pe lângă impozite, subvenții și comandă și control: crearea de piețe noi. Dacă statul definește clar drepturile de proprietate și reduce costurile de tranzacție, piața poate fi folosită pentru a ține sub control externalitățile. Este o combinație: puțină comandă și control, ca să stabilim drepturile și regulile, apoi negociere și schimb liber.
Exact pe această idee se bazează permisele de emisii tranzacționabile, subiectul lecției următoare.
Testează-ți cunoștințele: Teorema lui Coase (12 întrebări)