Reglementarea de tip „comandă și control”
Videoclipul nu pornește? Urmărește-l direct pe YouTube.
Până acum am discutat o singură familie de soluții pentru externalități: impozitele și subvențiile pigouviene. Am putea să o numim soluția preferată a economiștilor. Există însă o altă soluție, mult mai des folosită și mult mai populară printre oamenii obișnuiți: reglementarea de tip „comandă și control”. Despre ea vorbim acum.
Numele spune aproape tot. Statul nu schimbă prețurile, ci dă ordine: „nu ai voie să faci asta” sau „ești obligat să faci asta”. Să luăm un exemplu concret din Statele Unite.
Ca să reducă consumul de electricitate, Departamentul Energiei din SUA a stabilit un plafon de consum pentru mașinile de spălat rufe. Din ianuarie 2007, mașinile noi trebuiau să consume cu 21 la sută mai puțină energie. Orice model care depășea limita nu mai putea fi vândut legal.
Care a fost rezultatul? O organizație americană independentă care testează produse a constatat că multe mașini clasice, cu încărcare verticală, reușeau să economisească energia cerută doar spălând mai prost. Hainele ieșeau mai puțin curate decât înainte.
Lecția e simplă. Dacă ar fi atât de ușor să consumi mai puțină energie fără niciun sacrificiu, producătorii ar fi făcut-o deja. Peste tot există compromisuri. Cerând mașini mai economice, statul a obținut și mașini care spală mai prost. Mai mult, când regulile fac un produs nou mai scump, unii oameni își păstrează mai mult timp aparatul vechi, care consumă și mai mult. Cu timpul, tehnologia s-a îmbunătățit și poate că problema se va rezolva. Dar exemplul arată o slăbiciune de fond: cel care dă ordinul nu vede întotdeauna compromisurile și nu poate alege mereu calea cea mai ieftină spre un obiectiv.
De ce este reglementarea de tip „comandă și control” rareori eficientă? Pentru că aproape orice obiectiv poate fi atins în foarte multe feluri. Gândiți-vă câte moduri există de a consuma mai puțină electricitate.
Putem da termostatul cu un grad mai jos. Putem stinge lumina când ieșim din cameră. Putem închide calculatorul noaptea. Putem pune panouri solare pe acoperiș. O fabrică care consumă mult are, la rândul ei, zeci de feluri de a-și schimba procesul de producție.
Să presupunem că vrem să reducem consumul cu zece la sută. Ideal ar fi să renunțăm exact la acele zece la sută din utilizări care au cea mai mică valoare. Cu alte cuvinte, vrem să reducem consumul în modul cel mai puțin costisitor. Dar dintre milioane, poate miliarde de moduri de a economisi energie, va alege statul, prin ordine, tocmai pe cele mai ieftine? Probabil că nu. Statul pur și simplu nu are informațiile necesare. Informația despre ce e ieftin și ce e scump de schimbat este împrăștiată în milioane de gospodării și firme. Un funcționar, oricât de priceput, nu o poate aduna într-un singur birou.
Să comparăm acum ordinul cu o alternativă: un impozit pe electricitate. Să zicem că un impozit de câteva procente ar reduce consumul cu exact cât îl reduce și reglementarea. Diferența este că fiecare dintre noi ar vedea prețul mai mare și ar alege singur cum să economisească, în funcție de situația, cunoștințele și posibilitățile proprii.
Unii ar stinge mai des lumina. Alții ar regla termostatul. Unele firme și-ar schimba mult procesul de producție, altele foarte puțin. Fiecare ar folosi informațiile pe care doar el le are. Reducerea totală ar fi aceeași, dar costul ei ar fi mult mai mic, pentru că fiecare consumator ar alege cea mai ieftină cale de a economisi.
Gândiți-vă: câți oameni ar alege, de bunăvoie, să economisească energie cumpărând o mașină de spălat mai scumpă, care spală mai prost? Foarte puțini. Asta ne arată că mașinile „mai eficiente” impuse prin reglementare nu erau calea cea mai ieftină de a economisi energie. Erau, de fapt, o cale scumpă, pentru că ne-au lăsat cu haine mai puțin curate.
Exemple asemănătoare găsim și în Europa. Uniunea Europeană, de pildă, a scos treptat de pe piață becurile clasice cu incandescență, prin reguli de eficiență energetică. Întrebarea economistului este aceeași: era aceasta, pentru fiecare consumator în parte, cea mai ieftină cale de a reduce consumul?
Mai e un detaliu important. Obiectivul real nu este să consumăm mai puțină electricitate. Obiectivul este să poluăm mai puțin. De aceea, impozitul pigouvian este unul dintre cele mai eficiente instrumente: el lovește direct problema, adică poluarea. Cu cât impozitul este mai aproape de sursa reală a externalității, cu atât reducem poluarea la un cost mai mic.
Este atunci reglementarea de tip „comandă și control” mereu o idee proastă? Nu. Ea poate fi cea mai bună soluție tocmai atunci când flexibilitatea nu ajută. Mai precis, când cea mai bună metodă este deja cunoscută, deci nu avem nevoie de experimente și idei noi. Și când succesul depinde de faptul ca absolut toată lumea să respecte regula. Gândiți-vă la regulile de circulație: nu vrem ca fiecare șofer să aleagă flexibil pe ce parte a drumului merge.
Cel mai bun exemplu este eradicarea variolei. Variola a fost una dintre cele mai ucigătoare boli din istorie, cu sute de milioane de victime numai în secolul XX. Strategia care a învins-o a fost foarte strictă. De fiecare dată când apărea un caz nou, oriunde în lume, bolnavul era izolat, iar toți cei din jurul lui erau vaccinați. Echipele nu încercau să vaccineze absolut pe toată lumea de pe planetă. Căutau fiecare caz și închideau un cerc de oameni imuni în jurul lui.
Organizația Mondială a Sănătății și partenerii ei au repetat această strategie, focar după focar. Variola avea tot mai puține locuri în care să se ascundă. Ultimul caz natural a fost înregistrat în 1977, iar în 1980 Organizația Mondială a Sănătății a declarat oficial boala eradicată. A fost o reușită uriașă pentru omenire.
O subvenție pentru vaccinare nu ar fi fost suficientă. Oricât de generoasă, ar fi rămas mici grupuri de oameni nevaccinați, iar boala ar fi continuat să circule prin ele. Aici era nevoie de respectare strictă, iar reglementarea de tip „comandă și control” a oferit-o.
Să recapitulăm. Am văzut până acum două tipuri de soluții. Primul: impozitele pigouviene pentru costuri externe și subvențiile pigouviene pentru beneficii externe. Al doilea: reglementarea de tip „comandă și control”. Urmează teorema lui Coase, care ne arată că am fost poate prea pesimiști: uneori, părțile implicate pot rezolva singure problema. La final vom discuta permisele de emisii tranzacționabile, un amestec între reglementare și ideile lui Coase, care seamănă, până la urmă, destul de mult cu impozitele pigouviene.
Testează-ți cunoștințele: Reglementarea de tip „comandă și control” (12 întrebări)