Subvențiile pigouviene
Videoclipul nu pornește? Urmărește-l direct pe YouTube.
Am văzut că, atunci când un bun are o externalitate pozitivă, piața produce prea puțin din el. Cine se vaccinează împotriva gripei suportă tot costul, dar primește doar o parte din beneficiu, așa că se fac mai puține vaccinări decât ar fi bine pentru toți. Soluția economistului este oglinda impozitului pigouvian: o subvenție pigouviană.
Dacă impozitul pigouvian este egal cu costul extern pe unitate, subvenția pigouviană este egală cu beneficiul extern pe unitate. Ideea este aceeași: prețul trebuie să reflecte toate efectele unei decizii, nu doar pe cele resimțite de cel care decide. De data asta, îi plătim pe oameni pentru beneficiul pe care îl aduc altora.
Să luăm cifre ipotetice. Fără intervenție, un vaccin antigripal costă 50 de lei, iar piața ajunge la 1.000 de vaccinări. Să presupunem că fiecare vaccinare aduce celor din jur un beneficiu de 20 de lei, pentru că scade riscul ca ei să se îmbolnăvească. Cantitatea eficientă, acolo unde curba beneficiului social intersectează oferta, este de 1.200 de vaccinări.
Acum statul oferă 20 de lei pentru fiecare persoană care se vaccinează. Pentru cumpărător, fiecare vaccin valorează acum cu 20 de lei mai mult: beneficiul lui personal plus subvenția. Cererea se deplasează în sus cu exact 20 de lei și coincide cu curba beneficiului social. Cumpărătorul ia în calcul beneficiul extern, ca și cum l-ar primi el însuși.
Noul echilibru se formează la 1.200 de vaccinări, adică la cantitatea eficientă. Furnizorul primește 60 de lei pe vaccin, iar cumpărătorul plătește din buzunar doar 40 de lei, pentru că restul de 20 îl acoperă statul. Vaccinările care aduceau societății mai mult decât costau, dar nu se făceau, au loc acum. Rezultatul ar fi același dacă subvenția ar fi plătită direct medicului sau farmaciei: contează doar diferența de 20 de lei dintre ce primește furnizorul și ce plătește cumpărătorul.
Spre deosebire de impozit, subvenția nu aduce bani la buget, ci costă. În exemplul nostru, 20 de lei înmulțit cu 1.200 de vaccinări înseamnă 24.000 de lei, bani strânși din alte impozite.
Unde întâlnim subvenții de acest tip? Vaccinarea este exemplul clasic: în multe țări, vaccinul antigripal este gratuit sau compensat, cel puțin pentru grupele de risc. Cercetarea este alt exemplu. O descoperire nouă poate fi copiată și dezvoltată de alții, așa că multe state oferă credite fiscale sau deduceri suplimentare pentru cheltuielile de cercetare și dezvoltare. Iar educația este finanțată public, în parte, pentru că oamenii mai educați pot aduce beneficii și celor din jur.
Și aici există limite practice. Prima: trebuie să identificăm externalitățile reale. La educație, de exemplu, o mare parte din beneficiu ajunge chiar la cel care învață, sub forma unui salariu mai mare. Acea parte nu justifică o subvenție. Iar aproape orice industrie, de la cluburile sportive la fabricile noi, spune că aduce beneficii întregii comunități.
A doua limită este captarea subvenției. Firmele bine organizate influențează regulile ca să intre ele la finanțare. Dacă munca de cercetare primește o deducere, apar rapid activități obișnuite reetichetate drept „cercetare”.
A treia limită: plătim și pentru ce s-ar fi întâmplat oricum. În exemplul nostru, statul plătește 20 de lei pentru toate cele 1.200 de vaccinări, deși 1.000 dintre ele s-ar fi făcut și fără subvenție. La fel, o firmă care oricum făcea cercetare primește deducerea fără să schimbe nimic.
Pe scurt: o subvenție egală cu beneficiul extern aduce piața la cantitatea eficientă. Dar costă bani publici și funcționează doar dacă beneficiul extern este real și bine măsurat. Data viitoare vedem o altă soluție, foarte populară: reglementarea de tip „comandă și control”.
Testează-ți cunoștințele: Subvențiile pigouviene (10 întrebări)