Impozitele pigouviene
Videoclipul nu pornește? Urmărește-l direct pe YouTube.
În lecția trecută am văzut că, atunci când există o externalitate negativă, piața produce prea mult. Prețul nu include costul suportat de terți, așa că se vând și unități a căror valoare e mai mică decât costul lor social. Ce putem face? Prima soluție propusă de economiști este un impozit.
Ideea îi aparține economistului britanic Arthur Cecil Pigou, care a dezvoltat-o la începutul secolului trecut. De aceea vorbim de impozit pigouvian. Principiul este simplu: dacă fiecare unitate produsă impune terților un cost, atunci producătorul sau cumpărătorul ar trebui să plătească exact acel cost.
Altfel spus, impozitul pigouvian este un impozit pe fiecare unitate, egal cu costul extern pe unitate. Rolul lui nu este să pedepsească pe cineva. Rolul lui este să facă prețul să spună adevărul despre cât costă, de fapt, un bun.
Să luăm un exemplu cu cifre ipotetice. Fabricarea unui produs poluează aerul, iar fiecare unitate provoacă terților un cost de 2 lei. Fără nicio intervenție, piața ajunge la un preț de 10 lei și la o cantitate de 1.000 de unități. Cantitatea eficientă, acolo unde curba costului social intersectează cererea, este însă de doar 800 de unități.
Acum statul introduce un impozit de 2 lei pe fiecare unitate. Pentru producători, costul fiecărei unități crește cu 2 lei, așa că oferta se deplasează în sus cu exact 2 lei. Dar asta înseamnă că noua curbă a ofertei coincide cu curba costului social. Producătorii iau acum în calcul costul extern, ca și cum l-ar suporta ei înșiși.
Noul echilibru se formează la 800 de unități, adică exact la cantitatea eficientă. Cumpărătorii plătesc 11 lei, vânzătorii păstrează 9 lei, iar diferența de 2 lei merge la stat. Unitățile care valorau mai puțin decât costul lor social nu se mai produc. Pierderea netă de bunăstare a dispărut. Și nimeni nu a trebuit să decidă de sus cine produce și cine cumpără. Fiecare producător și fiecare cumpărător compară acum beneficiile cu prețul care include costul extern și decide singur unde renunță.
Statul încasează 2 lei pentru fiecare dintre cele 800 de unități, adică 1.600 de lei. Acești bani sunt un efect secundar, nu scopul impozitului. Scopul este schimbarea comportamentului. Banii pot reduce alte impozite, care descurajează lucruri utile, cum ar fi munca sau investițiile.
Unde întâlnim astfel de impozite? Taxele pe carburanți și impozitele pe carbon sunt cele mai cunoscute exemple. Suedia, de pildă, are un impozit pe carbon încă de la începutul anilor '90. Un alt exemplu este taxa de congestie din centrul Londrei, introdusă în 2003. Cine intră cu mașina în zona centrală în timpul zilei plătește o sumă fixă, pentru că fiecare mașină în plus îi încetinește pe toți ceilalți.
Impozitul pigouvian are însă și limite practice. Prima: trebuie să știm cât este costul extern. Cât costă, în lei, o tonă de dioxid de carbon sau o oră pierdută în trafic? Estimările economiștilor diferă mult. Un impozit prea mic corectează doar o parte din problemă, iar unul prea mare reduce producția sub nivelul eficient.
A doua limită este politică. Un guvern care are nevoie de bani poate fi tentat să fixeze impozitul în funcție de încasări, nu de costul extern. Accizele pe carburanți, de exemplu, sunt pentru multe state în primul rând o sursă de venituri. În sens invers, industriile bine organizate pot obține scutiri sau cote reduse, chiar dacă poluează la fel de mult ca restul.
Pe scurt: un impozit egal cu costul extern aduce costul privat la nivelul costului social și lasă piața să găsească singură cantitatea eficientă. Dar funcționează bine doar dacă îl măsurăm corect și dacă rezistă presiunilor politice. În lecția următoare trecem la reversul medaliei: externalitățile pozitive.
Testează-ți cunoștințele: Impozitele pigouviene (10 întrebări)