Argumente împotriva comerțului internațional
Videoclipul nu pornește? Urmărește-l direct pe YouTube.
În lecțiile anterioare am văzut ce câștigăm din comerț. Astăzi facem exercițiul invers. Luăm câteva dintre argumentele pe care le auzim des în favoarea limitării comerțului internațional și le punem la încercare.
Comerțul internațional este un subiect controversat și argumentele sunt multe. Nu le putem lua pe toate. Ne oprim la cinci dintre cele mai frecvente. Primul: comerțul ne-ar lua locurile de muncă. Al doilea: n-ar trebui să facem comerț cu țări în care muncesc copiii. Al treilea: unele producții trebuie păstrate acasă, pentru securitatea națională. Al patrulea: anumite industrii-cheie aduc beneficii care se revarsă asupra întregii economii. Și al cincilea: printr-un protecționism bine gândit, o țară și-ar putea însuși o parte mai mare din câștigurile comerțului.
Să începem cu locurile de muncă. Ce se întâmplă când o țară reduce un tarif vamal? Importurile cresc, iar în ramura care concurează cu importurile se pierd locuri de muncă. Să zicem că o țară bogată reduce tariful la încălțăminte. Vor intra mai mulți pantofi din China și din Vietnam, iar fabricile de pantofi din țară vor angaja mai puțini oameni. Asta vede toată lumea. Și e firesc ca oamenii să fie îngrijorați.
Dar haideți să privim mai adânc. Puneți-vă o întrebare simplă: de ce ne trimit alții bunuri? De ce ar munci oameni din China sau din Vietnam ore întregi ca să ne trimită nouă pantofi? Nu din generozitate. Așa cum spunea Adam Smith, nu din bunăvoința lor ne așteptăm să primim ce ne trebuie, ci din grija lor pentru propriul interes. Ei produc pentru că vor, la rândul lor, să consume. Vor bunuri și servicii în schimb.
De aici rezultă o idee fundamentală: pe termen lung, importurile se plătesc, în esență, cu exporturi. Când importăm mai mult, vom ajunge să și exportăm mai mult. Asta înseamnă că, în ansamblu, comerțul nu distruge locuri de muncă. Le mută: din ramurile care concurează cu importurile, spre ramurile care exportă. Și, datorită avantajului comparativ, salariile cresc în medie.
Tranziția nu e mereu ușoară. Într-o țară bogată, cei mai mulți lucrători au o calificare ridicată față de media mondială. Importurile concurează mai ales cu bunurile produse de lucrătorii slab calificați. Așa că locurile de muncă se pierd adesea în ramuri cu muncă slab calificată și apar în ramuri care cer calificare mai mare. Dacă sistemul de educație funcționează bine și oamenii își pot îmbunătăți abilitățile, trecerea se face. Dar acesta e un „dacă” mare, iar pentru unii oameni tranziția este grea.
Am văzut astfel de mutări și la noi. În ultimele decenii, unele ramuri bazate pe muncă ieftină au pierdut teren în fața concurenței din Asia. În același timp, au crescut ramuri care exportă, de la industria auto și piesele auto până la serviciile IT. Pentru economie, în ansamblu, schimbarea a mers mână în mână cu salarii mai mari. Pentru o croitoreasă de cincizeci de ani dintr-un oraș mic, însă, o firmă de software din Cluj nu e o soluție la îndemână. Câștigul general este real, dar costurile sunt concentrate pe anumiți oameni și în anumite locuri.
Trebuie însă să punem lucrurile în context. Într-o economie care crește, locurile de muncă apar și dispar tot timpul. Iar cauza principală nu este comerțul, ci schimbarea preferințelor și a tehnologiei. Pe vremuri, casele se luminau cu ulei de balenă. Lampa cu petrol și apoi becul electric au făcut ca vânătoarea de balene pentru ulei să nu mai aibă rost. Discurile compacte au luat locul vinilurilor, apoi fișierele MP3 au luat locul discurilor compacte, iar streamingul le-a înlocuit pe amândouă. De fiecare dată, unele meserii au dispărut.
Așa arată, de obicei, progresul. Ocuparea și nivelul de trai cresc în timp tocmai pentru că locurile de muncă vechi dispar și apar altele noi. În acest du-te-vino continuu, tendința generală este spre locuri de muncă mai productive și mai bine plătite. Atât tehnologia, cât și comerțul contribuie la această creștere.
Al doilea argument: munca copiilor. Nimeni nu vrea ca un copil să muncească în loc să meargă la școală. Dar trebuie să înțelegem de unde vine munca copiilor: din sărăcie. În secolul al XIX-lea, era ceva obișnuit în Marea Britanie și în Statele Unite. A scăzut pe măsură ce oamenii s-au îmbogățit. Aceleași forțe acționează azi și în țările în curs de dezvoltare.
Dacă puneți țările lumii pe un grafic, cu venitul real pe locuitor pe orizontală și procentul copiilor între zece și paisprezece ani care muncesc pe verticală, tendința e limpede. Cu cât o țară e mai bogată, cu atât mai puțini copii muncesc. Creșterea economică reduce munca copiilor. Dacă vrem mai puțini copii la muncă, vrem ca țările sărace să devină bogate.
Putem grăbi procesul interzicând munca copiilor sau refuzând să facem comerț cu țările în care copiii muncesc? Gândiți-vă ce înseamnă asta: practic, refuzăm să facem comerț cu cele mai sărace țări ale lumii. Chiar asta vrem? Aici e mult loc pentru efecte neintenționate, adică legi făcute cu cele mai bune intenții, care obțin contrariul.
Un exemplu vine din India. Cercetătorii care au studiat o lege ce interzicea munca copiilor în anumite ocupații au găsit un efect pervers. Copiii nu au dispărut de pe piața muncii, ci au început să fie angajați la negru, pe salarii mai mici. Familiile au devenit mai sărace. Iar familiile mai sărace au trebuit să se bazeze și mai mult pe munca copiilor. O politică bine intenționată poate face ușor mai mult rău decât bine. De aceea, comerțul internațional nu este o armă bună împotriva muncii copiilor.
Există căi mai bune. Putem ajuta țările sărace să ofere școală gratuită și masă de prânz la școală. Dacă la școală copilul primește mâncare, familia are un motiv în plus să-l trimită acolo, nu la muncă. A le spune țărilor sărace că nu facem comerț cu ele pentru că trec prin ceea ce țările bogate au trecut acum două secole nu este, după mine, o politică productivă.
Al treilea argument: securitatea națională. Probabil că unele producții chiar merită protejate din acest motiv. Problema este că argumentul se pretează foarte ușor la abuzuri. Aproape orice industrie poate pretinde, și chiar pretinde, că este vitală pentru securitatea țării. Vaccinurile? Da, e rezonabil ca o țară sau un grup de țări să aibă o capacitate proprie de producție, pentru orice eventualitate. Dar lâna caprelor angora? Statele Unite au sprijinit ani la rând producătorii de mohair, cu argumentul că era necesar pentru uniformele militare. Da, cineva chiar a susținut că de capre depinde securitatea națională.
Al patrulea argument, foarte popular în mediul tehnologic, este cel al industriilor-cheie. Se spune că unele ramuri sunt atât de importante încât o țară trebuie neapărat să fie prezentă în ele. Biotehnologia e viitorul, deci trebuie să avem biotehnologie. Calculatoarele sunt viitorul, deci trebuie să avem industrie de calculatoare. Ideea este că aceste industrii creează efecte de propagare: cercetare, cunoaștere, lucrători specializați, care se răspândesc apoi în restul economiei. În dezbaterile americane circula chiar o formulă: e mai bine să produci cipuri de calculator decât chipsuri de cartofi.
Există un sâmbure de adevăr aici, dar, în ansamblu, argumentul nu convinge. Primul motiv: e greu de spus dinainte unde se află valoarea. Gândiți-vă la un telefon inteligent. Cea mai mare parte a câștigului ajunge adesea la cei care îl proiectează și îi construiesc marca, nu la fabricile care produc piese standard sau care îl asamblează. A fi prezent într-o industrie „de viitor” nu garantează că prinzi partea profitabilă din ea.
Al doilea motiv: industriile importante nu sunt întotdeauna cele la care ne-am aștepta. Studiile despre accelerarea productivității din Statele Unite în anii '90 au arătat că o contribuție importantă a venit din comerțul cu amănuntul, în special de la marile lanțuri de hipermarketuri, precum Walmart, care au folosit logistica și tehnologia informației mai bine decât oricine. Cine ar fi zis că vânzarea cu amănuntul e o industrie-cheie? Nimeni nu știe sigur care industrii au cele mai mari efecte de propagare. Iar când adăugăm politica, unde deciziile se iau adesea din motive greșite, de exemplu după influența unor grupuri bine organizate, argumentul devine și mai slab.
Al cincilea argument funcționează în teorie, dar mai rar în practică. O țară poate folosi restricții comerciale ca să-și însușească o parte mai mare din câștigurile comerțului. Atenție, aici nu e vorba de taxarea importurilor, ci de taxarea sau limitarea exporturilor. Statul, împreună cu firmele interne, reduce cantitatea exportată ca să ridice prețul pe piața mondială. Firmele din țară se comportă astfel ca un cartel, aproape ca un monopol. Strategia poate funcționa, mai ales dacă bunul respectiv are puține substitute.
Dar dacă există substitute, sau dacă prețul urcă atât de mult încât le face să apară, pe termen lung piața se micșorează. Țările exportatoare de petrol din OPEC au încercat de multe ori să ridice prețul limitând producția. Prețurile foarte mari din anii '70 au încurajat însă economisirea energiei și apariția altor producători. Apoi, mai e problema represaliilor. Dacă toate țările încearcă același joc, comerțul mondial se contractă și nimeni nu câștigă. Încercând să luăm o felie mai mare din plăcintă, riscăm să micșorăm plăcinta. Un guvern foarte priceput ar putea, poate, să reușească. În practică, este un motiv slab pentru limitarea comerțului.
Să tragem concluziile. Restricțiile comerciale irosesc resurse, pentru că mută producția de la producătorii străini cu costuri mici la producătorii interni cu costuri mari. Și îi împiedică pe consumatori să obțină toate câștigurile din schimb. Există și argumente bune pentru restricții, dar ele se aplică în puține situații și sunt ușor de folosit abuziv. Liberul schimb este o politică robustă: funcționează bine în cele mai multe situații. Protecționismul funcționează bine doar în câteva. În ultima lecție din această unitate privim globalizarea dintr-un unghi mai neașteptat: prin felul în care se face astăzi un film de mare succes.
Testează-ți cunoștințele: Argumente împotriva comerțului internațional (14 întrebări)