Tarifele vamale și protecționismul
Videoclipul nu pornește? Urmărește-l direct pe YouTube.
În lecția aceasta analizăm comerțul internațional cu ajutorul cererii și ofertei. Vom vedea ce se întâmplă când un stat introduce un tarif vamal, adică o taxă pe importuri, și cât costă, în general, protecționismul. Vă amintiți că, atunci când am învățat cererea și oferta, am insistat că sunt instrumente esențiale? Acum vedeți de ce. Folosim aceleași unelte din nou și din nou. Dacă stăpâniți bine elementele de bază, aplicațiile devin mult mai ușoare.
Mai întâi, câteva definiții. Protecționismul este politica economică prin care un stat îngrădește comerțul, folosind tarife vamale, cote de import sau alte reguli care îi împovărează pe producătorii străini, dar nu și pe cei autohtoni.
Un tarif vamal este, simplu, o taxă pe importuri. O cotă de import este o limită de cantitate. De exemplu, o regulă care ar spune că dintr-o anumită țară se pot importa cel mult zece mii de autoturisme pe an. În Uniunea Europeană, din care face parte și România, tarifele vamale față de restul lumii se stabilesc în comun, la nivelul Uniunii. Dar logica economică este aceeași peste tot.
Să construim graficul pas cu pas. Ca exemplu, luăm o țară și un bun, să zicem oțelul. Avem curba ofertei interne, adică oferta firmelor din țară. Și avem curba cererii interne, adică cererea consumatorilor din țară. Dacă nu există comerț internațional, găsim echilibrul obișnuit: acolo unde cantitatea cerută este egală cu cantitatea oferită. Obținem prețul fără comerț și cantitatea produsă și consumată fără comerț.
Acum presupunem că firmele și consumatorii din țară pot cumpăra de pe piața mondială oricât oțel doresc, la prețul mondial. Pentru o țară mică față de restul lumii, oferta mondială arată ca o linie orizontală la nivelul acestui preț. Iar prețul mondial este, în exemplul nostru, mai mic decât prețul intern fără comerț.
Ce se întâmplă cu consumul? La prețul mai mare de dinainte, cumpărătorii cereau o anumită cantitate. Acum pot cumpăra la prețul mondial, mai mic, așa că își măresc cantitatea cerută. Ne deplasăm în jos, de-a lungul curbei cererii, până la cantitatea cerută la liber schimb. Consumul intern este egal cu această cantitate.
Și producția internă? Producătorii din țară nu pot vinde mai scump decât concurenții străini. Așa că și ei trebuie să vândă la prețul mondial. La un preț mai mic, sunt dispuși să producă mai puțin. Ne deplasăm în jos, de-a lungul curbei ofertei, până la cantitatea oferită la liber schimb.
Acum comparați cele două cantități. Consumatorii vor mai mult decât sunt dispuși să ofere producătorii interni. Diferența dintre cantitatea cerută și cantitatea oferită în țară este acoperită din importuri. Deci, cu liber schimb, consumul intern vine în parte de la producătorii din țară și în parte din import.
Asta e toată analiza comerțului cu cerere și ofertă. Asigurați-vă că ați înțeles fiecare pas, pentru că acum adăugăm tariful și graficul se aglomerează. Fiecare pas în parte e la fel de simplu ca până acum. Doar desenul arată mai complicat. Dacă e nevoie, reluați această parte înainte să mergeți mai departe.
Introducem acum tariful. Pentru cumpărătorii din țară, tariful ridică prețul bunurilor importate exact cu valoarea taxei. Pe grafic, linia prețului mondial urcă până la nivelul „preț mondial plus tarif”. Acesta este noul preț din țară.
La un preț mai mare, consumatorii cer o cantitate mai mică. Consumul intern scade de la cantitatea cerută la liber schimb la cantitatea cerută cu tarif.
Pe de altă parte, la un preț mai mare, producătorii din țară sunt dispuși să ofere mai mult. Producția internă crește, de-a lungul curbei ofertei, de la cantitatea oferită la liber schimb la cantitatea oferită cu tarif.
Ce se întâmplă cu importurile? Ele sunt, ca înainte, diferența dintre cantitatea cerută și cantitatea oferită în țară. Cu tarif, cererea a scăzut și oferta internă a crescut, deci decalajul dintre ele s-a micșorat. Importurile scad.
Un ultim element. Tariful este o taxă, așa că aduce statului venituri. Veniturile sunt egale cu tariful pe unitate înmulțit cu cantitatea importată cu tarif. Pe grafic, ele apar ca un dreptunghi: înălțimea este tariful, iar lățimea este cantitatea importată.
Acum întrebarea importantă: care sunt efectele asupra bunăstării? Am putea calcula separat câștigurile și pierderile consumatorilor, ale producătorilor și ale statului, apoi să le adunăm. Eu vă propun o scurtătură: mergem direct la costul net. Veniturile din tarif nu modifică acest cost net. Pe fiecare unitate importată, consumatorii plătesc tariful, dar exact acești bani ajung la stat. Ce pierde unul câștigă celălalt.
Costul net depinde de două schimbări reale. Prima: consumul intern scade. A doua: producția internă crește. Vom vedea că, oricât ar părea de surprinzător, ambele reduc bunăstarea. Scăderea consumului înseamnă câștiguri din schimb pierdute. Creșterea producției interne pare un lucru bun. Problema este că producătorii din țară au costuri mai mari decât producătorii din restul lumii. Așa că, pentru aceeași cantitate, folosim mai multe resurse decât ar fi necesar. Resursele acestea sunt irosite.
Pe graficul general, aceste două pierderi apar ca două triunghiuri mici, de o parte și de alta a dreptunghiului cu veniturile din tarif. Triunghiul din stânga, lângă curba ofertei, arată resursele irosite: unitățile în plus produse în țară costă mai mult decât prețul mondial. Triunghiul din dreapta, lângă curba cererii, arată câștigurile din schimb pierdute: unitățile pe care consumatorii nu le mai cumpără, deși le prețuiau mai mult decât costul lor pe piața mondială.
Ca să înțelegeți intuitiv risipa, imaginați-vă că România ar pune un tarif uriaș pe banane. Bananele s-ar putea cultiva și la noi, în sere încălzite toată iarna. Tehnic e posibil. Dar ar consuma enorm de multă energie, muncă și capital pentru fiecare kilogram. Aceleași resurse ar putea produce, în alte ramuri, lucruri pe care le facem mult mai bine, iar cu ele am putea cumpăra banane cultivate la soare. Producția internă ar crește, dar țara ar fi mai săracă.
Putem măsura aceste pierderi. Ca să se vadă mai bine, facem două ipoteze simplificatoare și luăm un exemplu clasic: zahărul în Statele Unite. Prima ipoteză: prețul mondial este atât de mic încât, la liber schimb, producătorii americani n-ar produce deloc. Este o simplificare, dar are o bază reală. Să produci zahăr în Florida e mult mai scump decât în Brazilia. Terenul din Florida are un cost de oportunitate ridicat, iar clima nu e ideală pentru zahăr. Ca să obții aceeași cantitate, trebuie să investești mai multe resurse reale.
A doua ipoteză: tariful este atât de mare încât importurile se opresc complet. În realitate, o parte din zahăr tot se importă, dar ipoteza ne simplifică mult calculul. Atunci întreaga cantitate consumată în țară vine de la producătorii interni. Echilibrul cu tarif se află la intersecția cererii cu oferta internă. Prețul este mai mare, iar consumul, mai mic decât la liber schimb.
Primul cost: câștigurile din schimb pierdute. Curba cererii arată cât sunt dispuși să plătească consumatorii pentru zahăr. Linia prețului mondial arată cât îi costă pe producătorii străini să-l ofere. Între aceste cantități, consumatorii ar plăti mai mult decât costul producătorilor străini, deci schimbul ar crea valoare. Cu tariful, aceste schimburi nu mai au loc. Triunghiul dintre curba cererii și prețul mondial, pe porțiunea de consum care dispare, este pierderea netă de bunăstare, în engleză deadweight loss.
Al doilea cost: resursele irosite. Curba ofertei interne arată costurile producătorilor americani. Cu tariful, zahărul nu mai e produs acolo unde e ieftin, în Brazilia, ci acolo unde e scump, în Florida. Asta înseamnă mai multă irigație, teren mai valoros, mai mult îngrășământ. Aceeași cantitate de zahăr s-ar fi putut obține prin import, cu mai puține resurse. Triunghiul dintre curba ofertei interne și prețul mondial arată exact această risipă.
Economiștii fac astfel de calcule tot timpul, pornind de la estimări ale curbelor de cerere și ofertă. Să încercăm cu cifre rotunde, ipotetice. Prețul mondial este de patruzeci de cenți pe kilogram. Cu tariful, prețul intern ajunge la un dolar. Cu tarif, consumul este de zece miliarde de kilograme, iar la liber schimb ar fi de douăsprezece miliarde. Aria unui triunghi este jumătate din bază înmulțită cu înălțimea. Triunghiul resurselor irosite are baza de zece miliarde de kilograme și înălțimea de șaizeci de cenți. Rezultă trei miliarde de dolari. Triunghiul câștigurilor pierdute are baza de două miliarde de kilograme și aceeași înălțime, deci șase sute de milioane de dolari. Costul total al tarifului: trei virgulă șase miliarde de dolari pe an.
Și cotele de import? Efectul lor seamănă foarte mult cu al unui tarif. Dacă statul limitează importurile la aceeași cantitate pe care ar fi lăsat-o să intre un tarif, oferta pe piața internă scade, iar prețul intern urcă la același nivel. Consumul scade, producția internă crește și apar aceleași două triunghiuri de pierdere. Diferența ține de dreptunghiul din mijloc. Cu tariful, banii ajung la stat. Cu o cotă, diferența de preț ajunge, de obicei, la cei care au obținut dreptul de a importa. Dacă licențele ajung la exportatori străini sau dacă firmele cheltuiesc resurse ca să le obțină prin influență, o cotă poate fi chiar mai costisitoare pentru țară decât un tarif echivalent.
Să recapitulăm. Unu: tarifele cresc prețurile pentru consumatori, consumul scade, iar asta creează o pierdere netă de bunăstare. Doi: tarifele mută producția de la producătorii cu costuri mici din restul lumii la producătorii cu costuri mari din țară, iar asta irosește resurse.
N-am vorbit în detaliu despre cine câștigă și cine pierde. Pe scurt: tarifele îi dezavantajează pe consumatori, care plătesc mai mult, și îi avantajează pe producătorii interni, care își măresc producția. Per total, însă, societatea pierde, din cele două motive de mai sus. Atunci de ce rezistă tarifele? Câștigul e concentrat la câțiva producători, care au tot interesul să se organizeze și să facă presiuni. Costul e împărțit între milioane de consumatori, iar fiecare plătește prea puțin ca să merite să protesteze. Este un exemplu clasic de situație în care deciziile politice nu urmăresc interesul general.
Așadar, un tarif protejează câțiva producători, dar îi costă pe toți ceilalți mai mult decât câștigă cei protejați. În lecția următoare discutăm argumentele care se aduc, totuși, în favoarea limitării comerțului și vedem cât de solide sunt.
Testează-ți cunoștințele: Tarifele vamale și protecționismul (16 întrebări)