De ce controlează guvernele prețurile?
Videoclipul nu pornește? Urmărește-l direct pe YouTube.
Am văzut până acum multe consecințe ale controlului prețurilor, atât ale plafoanelor, cât și ale prețurilor minime. Cele mai multe nu sunt deloc bune. Atunci de ce continuă guvernele să impună astfel de controale? Nu putem acoperi toate motivele, dar să le luăm pe cele mai importante.
Vă amintiți cum am început această unitate? Cu președintele american Richard Nixon, care în august 1971 a înghețat salariile și prețurile în toată economia Statelor Unite. A fost una dintre cele mai mari intervenții în economie pe timp de pace, cu consecințe serioase. Dar nu v-am spus încă sfârșitul poveștii.
În noiembrie 1972, Nixon a câștigat realegerea cu o diferență uriașă. Controlul prețurilor nu l-a costat voturi. Dimpotrivă, măsura a fost populară. De ce? În mare parte, pentru că oamenii nu au făcut legătura între controlul prețurilor și consecințele lui. Vedeau penuria și cozile lungi la benzinării, dar nu își spuneau că plafonul de preț este de vină.
Pe cine dădeau vina? Sondajele din acea perioadă arată că oamenii acuzau țările exportatoare de petrol, străinii sau companiile petroliere lacome. Aceste explicații pot spune ceva despre prețurile mari. Dar nu explică o penurie. Pe o piață liberă, prețul urcă până când cantitatea cerută și cantitatea oferită devin egale, iar penuria dispare. Cauza penuriei era plafonul de preț. Doar că publicul nu avea educația economică pe care o primiți voi acum.
Fenomenul nu ține doar de Statele Unite. În 2003, în Irak, prețul benzinei a fost fixat la cinci cenți pe galon, adică sub doi cenți pe litru. Benzină aproape gratuită, ce poate fi mai bine? Firește, au apărut penurii și cozi uriașe, la fel ca în America anilor '70.
Pe cine au dat vina irakienii? Tot pe străini. De data aceasta pe americani, acuzați că scot petrolul din țară. Cauza reală era, din nou, prețul fixat. Același tipar apare aproape peste tot. Când un preț e plafonat și rafturile rămân goale, e mult mai ușor să acuzi speculanții, străinii sau marile firme decât regula care a fixat prețul.
Al doilea motiv este mai serios. Poate că sunteți de acord cu tot ce am spus, dar aveți totuși impresia că un control al prețurilor îi ajută pe cei săraci. Pentru o parte dintre ei, așa este. Chiriile plafonate îi ajută pe cei care au deja un apartament cu chirie controlată. Dar le fac viața mai grea celor care caută o locuință. Avem un compromis real.
Mai mult, mulți dintre beneficiari nu sunt deloc săraci. În New York, de exemplu, există oameni bogați care locuiesc în apartamente cu chirie controlată și nu renunță la ele, pentru că sunt o afacere excelentă. Am văzut ceva asemănător și în Mumbai. Controlul chiriilor nu este o măsură bine țintită spre cei săraci.
La fel stau lucrurile cu salariul minim. El îi ajută pe cei care își păstrează locul de muncă la salariul mai mare. Nu îi ajută pe cei care nu mai găsesc de lucru tocmai din cauza lui. Din nou, un compromis. Și din nou, mulți dintre cei plătiți cu salariul minim nu sunt săraci: tineri, elevi sau studenți, care adesea locuiesc cu părinții și lucrează cu jumătate de normă. Nu înseamnă că tinerii nu contează. Înseamnă doar că salariul minim țintește locurile de muncă slab plătite, nu familiile sărace.
Concluzia nu este că nu trebuie să facem nimic. Concluzia este că pot exista metode mai bune de a-i ajuta pe cei săraci. Un exemplu sunt voucherele pentru locuință: sprijin țintit spre familiile sărace, pe care acestea îl pot folosi la plata chiriei, pentru orice apartament, oriunde. Statele Unite au un program mare de acest tip, considerat de mulți economiști un succes. Și în România există un mecanism construit pe aceeași logică: ajutorul pentru încălzirea locuinței, acordat în funcție de venitul familiei. Sprijinul se dă direct gospodăriilor care îndeplinesc condițiile, nu prin coborârea prețului pentru toată lumea.
La fel, o subvenție salarială poate fi o soluție mai bună decât salariul minim. Am analizat-o în lecția despre subvenții; să o revedem pe scurt, alături de salariul minim. Folosim aceleași cifre ipotetice ca atunci: un salariu de echilibru de 20 de lei pe oră și o subvenție de 6 lei pe oră. Cu subvenția, lucrătorii primesc mai mult, 23 de lei, iar firmele plătesc mai puțin, 17 lei. Diferența o acoperă statul. Pentru că angajarea costă mai puțin, firmele angajează mai mult, iar ocuparea crește la Qs, peste nivelul de piață.
Cu un salariu minim stabilit la același nivel, 23 de lei pe oră, lucrurile stau invers. Firmele trebuie să plătească singure întregul salariu, așa că angajează mai puțin. Ocuparea scade la Qd, sub nivelul de piață.
Desigur, subvenția are un cost: o plătesc contribuabilii, pe când salariul minim nu apare în bugetul statului. Dar, la același salariu primit de lucrători, subvenția crește ocuparea, iar salariul minim o reduce. Iar salariul minim are și el un cost, doar că mai puțin vizibil: îl plătesc cei care rămân fără loc de muncă.
Economiștii nu spun că nu ar trebui să-i ajutăm pe cei săraci. Spun că e mai bine să o facem cu instrumente care lucrează împreună cu piața, nu împotriva ei. Când încerci să anulezi prin lege semnalele pieței, apar adesea consecințe neintenționate și nedorite. Iar, cum am văzut în America anilor '70 și în Irak, de multe ori nici nu le recunoaștem cauza.
Testează-ți cunoștințele: De ce controlează guvernele prețurile? (9 întrebări)