Controlul prețurilor și comunismul
Videoclipul nu pornește? Urmărește-l direct pe YouTube.
Încheiem unitatea despre controlul prețurilor cu o idee simplă, dar puternică. Putem privi comunismul, adică economia planificată la centru, ca pe un sistem de control universal al prețurilor. Statul fixează prețul fiecărui bun. Dacă un singur preț controlat produce efectele pe care le-am studiat, ce se întâmplă când controlezi toate prețurile deodată?
Să ne amintim efectele. Penurii, când prețul e ținut sub nivelul pieței, și surplusuri, când e ținut deasupra. Calitate slabă sau, dimpotrivă, calitate risipitoare. Cozi și alte costuri de căutare. Câștiguri din schimb pierdute. Și o alocare greșită a resurselor.
Toate cinci au apărut în țările unde prețurile erau controlate peste tot, cum a fost Uniunea Sovietică. Unele bunuri lipseau, altele se adunau nevândute. Cei mai mulți primeau produse de calitate slabă, iar în alte locuri se risipeau resurse pe o calitate de care nu avea nevoie nimeni. Timpul pierdut era uriaș: femeile sovietice petreceau, în medie, cam două ore pe zi stând la coadă pentru bunuri de consum, în fiecare zi a săptămânii.
Alocarea greșită era peste tot. Se produceau cantități mari de produse agricole, dar lipseau camioanele care să le ducă la oraș. O fabrică putea avea tot ce îi trebuia pentru radiouri, cu excepția unei singure piese. Fără ea, producția se oprea.
Vă amintiți combustibilul pentru încălzire din America anilor '70, din lecția despre alocarea greșită a resurselor? În unele regiuni era atât de mult încât oamenii își încălzeau piscinele, iar în altele oamenii tremurau în case. În economia sovietică, astfel de situații nu erau excepții, ci viața de zi cu zi.
România a trăit aceeași experiență. În anii '80, alimente de bază precum pâinea, uleiul, zahărul sau făina se dădeau pe cartelă, în cantități limitate de persoană. Prețurile erau fixate de stat și nu arătau cât de rare erau bunurile. Rezultatul: rafturi goale și cozi lungi, uneori formate de la primele ore ale dimineții, pentru lapte, carne sau ouă. Uneori oamenii se așezau la coadă fără să știe sigur ce se va vinde.
Când prețul nu mai decide cine primește un bun, decid alte lucruri: timpul pierdut la coadă, relațiile, „pilele” și piața neagră. Pentru bunurile scumpe, cum era un autoturism Dacia, așteptarea se putea întinde pe ani de zile. Sunt exact costurile de căutare și câștigurile din schimb pierdute din graficele noastre.
Problema de fond este informația. Prețurile libere le spun milioanelor de oameni ce lipsește și ce prisosește. Niciun planificator, oricât de priceput, nu poate aduna singur toate aceste informații. Pe scurt, economia planificată nu a eliminat haosul pieței, cum promitea. A înlocuit coordonarea prin prețuri cu un haos planificat. Cu asta încheiem unitatea despre plafoane de preț și prețuri minime.
Testează-ți cunoștințele: Controlul prețurilor și comunismul (6 întrebări)