Prețul minim: tarifele aeriene
Videoclipul nu pornește? Urmărește-l direct pe YouTube.
În această ultimă lecție despre prețurile minime ne ocupăm de ultimele două efecte ale lor. Pe exemplul salariului minim am văzut că un preț minim creează surplusuri și câștiguri din schimb pierdute. Acum ne uităm la creșterile risipitoare ale calității și la alocarea greșită a resurselor. Exemplul nostru este un caz celebru: reglementarea tarifelor aeriene în Statele Unite.
Între 1938 și 1978, companiile aeriene americane au fost reglementate de o agenție federală, Consiliul pentru Aeronautică Civilă, cunoscut după inițialele englezești CAB. Agenția făcea două lucruri importante. Pe de o parte, decidea cine are voie să intre pe piață și, în practică, bloca intrarea unor noi concurenți. Pe de altă parte, ținea tarifele mult deasupra nivelului pieței.
Cât de sus erau ținute tarifele? Avem o dovadă interesantă. CAB reglementa doar zborurile între state diferite. Zborurile din interiorul unui singur stat, de exemplu între Los Angeles și San Francisco, ambele în California, nu intrau sub controlul său. Economiștii au comparat prețurile și au constatat că zborurile din interiorul unui stat costau cam jumătate cât zborurile reglementate, pe distanțe similare, între state. Altfel spus, tarifele CAB erau de aproximativ două ori peste prețul pieței.
De ce ar face o agenție guvernamentală așa ceva? Mulți economiști consideră CAB un exemplu clasic de agenție captată de industria pe care trebuia să o supravegheze. În loc să reglementeze companiile aeriene, ajunsese practic să fie condusă de interesele lor. Este un eșec al statului tipic: regula pretinde că protejează publicul, dar în realitate protejează firmele deja existente.
Rezultatul a fost că firmele nu mai puteau concura prin preț. Așa că au început să concureze prin calitate. Pare un lucru bun. Să vedem pe grafic de ce poate fi, de fapt, o risipă.
Pe axa orizontală punem cantitatea de zboruri, iar pe axa verticală prețul biletului. Avem curba cererii, curba ofertei și echilibrul de piață. Adăugăm prețul minim, adică tariful fixat de CAB: o linie orizontală deasupra prețului de echilibru. Sub acest tarif, companiile nu aveau voie să vândă bilete.
La tariful reglementat, cantitatea cerută o citim pe curba cererii; o notăm Qd. Aceasta este și cantitatea oferită, pentru că CAB controla intrarea și permitea exact atâtea zboruri câte cereau pasagerii la acel tarif. Industria avea, deci, mărimea Qd.
Acum, punctul esențial. La cantitatea Qd, prețul cel mai mic la care companiile ar fi fost dispuse să zboare, citit pe curba ofertei, era mult sub tariful plătit de pasageri. Costul era jos, prețul era sus. Diferența dintre ele, înmulțită cu numărul de zboruri, formează un dreptunghi mare de profit. Era o industrie foarte profitabilă.
Aici începe și sfârșitul acestui aranjament. Fiecare companie voia mai mulți dintre acești pasageri atât de profitabili. Dar nu-i putea atrage printr-un preț mai mic, pentru că era interzis. Atunci cum atragi clienți? Prin calitate.
Și într-adevăr, dacă vă permiteați un bilet, zborul era pe atunci o experiență de lux. Scaune largi, însoțitoare de zbor foarte atente, multă mâncare gratuită și bună, servită uneori pe porțelan fin. Zboruri directe și dese. Unele avioane aveau chiar un bar cu pian, ca să atragă pasageri.
Toată această concurență prin calitate creștea însă costurile companiilor. Mai mult, profiturile mari au atras sindicatele, care au cerut și ele o parte. Salariile și beneficiile angajaților au crescut. Pe grafic, costurile urcă, iar profitul se topește. Tot ce câștigau companiile din tariful ridicat se consuma pe mese mai bune, zboruri mai dese și salarii mai mari.
Ce e rău în calitate? Problema este că se oferea calitate chiar și acolo unde costul ei era mai mare decât valoarea pe care o avea pentru pasageri. Să luăm un exemplu ipotetic. Dacă o masă caldă, servită pe porțelan, costă compania 100 de lei, iar pasagerul ar fi plătit pentru ea cel mult 30 de lei, atunci la fiecare masă se pierd 70 de lei din resursele societății. Aceasta este risipa de calitate: calitate care costă mai mult decât valorează pentru cel care o primește.
Pe lângă risipa de calitate, avem și pierderea netă de bunăstare pe care o cunoașteți deja. Zborurile dintre Qd și Q* nu au loc, deși ar fi adus câștiguri și pasagerilor, și companiilor.
Apoi a venit dereglementarea. Legea din 1978 a eliberat tarifele și intrarea pe piață, iar câțiva ani mai târziu agenția însăși a fost desființată, lucru foarte rar pentru o instituție birocratică. Tarifele au scăzut puternic, numărul zborurilor a crescut, iar risipa de calitate a dispărut.
Desigur, pasagerii bogați au constatat că zborurile nu mai erau la fel de plăcute. Dar, per total, clienții au apreciat tarifele mici mai mult decât au regretat confortul pierdut. Asta e încă o dovadă că era vorba de risipă. O companie aeriană poate oricând să ofere mai multă calitate, dacă pasagerii sunt dispuși să plătească pentru ea. Faptul că, liberi să aleagă, cei mai mulți au preferat biletul ieftin arată că acea calitate nu valora cât costa. În Europa, piața aviatică a fost liberalizată treptat în anii '90, iar companiile low-cost cu care zburați azi din București sau din Cluj vând exact acest compromis.
Dereglementarea a scos la iveală și o altă problemă. În anii cu profituri mari, companiile vechi le promiseseră angajaților beneficii generoase. Când concurența a revenit și profiturile au dispărut, multe dintre ele au avut mari dificultăți să își mai respecte promisiunile.
Ajungem la ultimul efect: alocarea greșită a resurselor. Restricțiile de intrare au blocat concurența. În 1938 existau 16 mari companii aeriene. În 1974, cu puțin înainte de dereglementare, mai rămăseseră 10, deci mai puține decât la început, deși multe firme ceruseră voie să intre pe piață.
Companiile cu costuri mici au fost ținute departe de zborurile dintre state. Un exemplu este Southwest, care la început zbura doar în interiorul Texasului, tocmai acolo unde CAB nu avea control, și care a devenit ulterior una dintre cele mai mari companii aeriene din lume. Când firmele eficiente nu au voie să intre, piața este deservită de firme cu costuri mai mari. Asta înseamnă alocare greșită a resurselor.
Să recapitulăm. Un preț minim creează surplusuri, câștiguri din schimb pierdute, creșteri risipitoare ale calității și o alocare greșită a resurselor. În lecția următoare ne întrebăm de ce, cu toate aceste efecte, guvernele continuă să controleze prețurile.
Testează-ți cunoștințele: Prețul minim: tarifele aeriene (12 întrebări)