Plafoanele de preț: alocarea greșită a resurselor
Ajungem la al cincilea efect al plafoanelor de preț: alocarea greșită a resurselor. Multe manuale îl trec cu vederea, deși este foarte important. Ne ajută să înțelegem controlul prețurilor, dar ne arată și ceva mai adânc despre felul în care funcționează sistemul prețurilor.
Să pornim de la un exemplu intuitiv, dar foarte real. Pe coasta de vest a Statelor Unite e o iarnă blândă. E cald, e soare, nicio problemă. Pe coasta de est, în schimb, iarna e cumplită: ger, zăpadă, viscol.
Din cauza vremii, oamenii din est au nevoie de mult mai mult combustibil pentru încălzirea locuințelor. Cererea crește, iar odată cu ea crește și prețul combustibilului în regiunea respectivă.
Ce fac atunci antreprenorii? Văd semnalul prețului mai mare și au un stimulent să acționeze. Cumpără combustibil acolo unde valorează puțin, în vestul însorit, și îl duc acolo unde valorează mult, în estul înghețat. Combustibilul curge de la utilizările cu valoare mică spre cele cu valoare mare. Nimeni nu a dat vreun ordin. A fost suficient semnalul prețului.
Acum să presupunem, la fel ca în anii '70, că prețul petrolului și al derivatelor sale este plafonat. Prețul nu are voie să crească. Cererea din est urcă în continuare, dar prețul rămâne pe loc. Fără semnalul prețului mai mare, nu mai există nici stimulentul de a transporta combustibilul spre est. Așa că nu se mai mișcă.
Consecința este ușor de imaginat. În vest, combustibilul este folosit pentru lucruri de mică valoare, de pildă pentru încălzirea piscinelor. În același timp, în est, unele familii nu au destul combustibil ca să-și încălzească locuința. Exact așa s-a întâmplat în Statele Unite în anii '70.
Asta înțelegem prin alocare greșită a resurselor. Petrolul ajunge la utilizări cu valoare mică, în timp ce utilizările cu valoare mare rămân neacoperite. Să vedem acum cum arată acest lucru pe grafic.
Iată graficul penuriei, cu aceleași cifre ipotetice ca în lecțiile trecute. Prețul controlat este de 5 lei pe litru. Să ne amintim, din lecția despre curba cererii, cum citim cererea. Sus pe curbă stau utilizările cu cea mai mare valoare, cele pentru care petrolul are puțini înlocuitori. Gândiți-vă la combustibilul pentru avioane. Jos pe curbă stau utilizările cu valoare mică, de pildă plasticul pentru o rățușcă de jucărie.
La prețul controlat se oferă doar cantitatea Qo. Dacă avem doar atât, cel mai bine ar fi ca această cantitate să ajungă la utilizările din partea de sus a curbei, cele mai valoroase. Pe o piață liberă, exact asta s-ar întâmpla. Utilizatorii cu valoare mare i-ar supralicita pe cei cu valoare mică, iar resursa ar ajunge acolo unde contează cel mai mult.
Iată punctul-cheie. Plafonul îi împiedică pe utilizatorii cu valoare mare să-i supraliciteze pe cei cu valoare mică. Așa că o parte din benzină ajunge la utilizări de mică valoare. Altfel spus, din cauza plafonului, se mai produc rățuște de plastic chiar și atunci când nu ajunge combustibil pentru avioane.
Un detaliu interesant: utilizatorii de pe porțiunea cea mai de jos a curbei, cei care nu ar plăti nici măcar 5 lei, nu primesc nimic. Și e bine așa, pentru că valoarea pe care o creează ar fi foarte mică. Problema este la mijloc. Utilizatorii care valorează benzina între 5 lei și cât valorează ultimul litru disponibil intră în competiție cu cei din vârf și uneori câștigă.
Ideea cea mai importantă este deci aceasta: sub controlul prețurilor, prețurile nu își mai pot îndeplini rolul de semnal și de stimulent. Resursele nu mai curg de la utilizările cu valoare mică spre cele cu valoare mare. Rezultatul este că obținem mai puțină valoare din aceleași resurse.
Să coborâm exemplul pe străzile noastre. Să zicem că benzina e plafonată și că lipsește. O brutărie care trebuie să livreze pâine în fiecare dimineață ar plăti mult pentru un plin, pentru că fără el se oprește toată afacerea. Un vecin care vrea doar o plimbare de duminică ar plăti puțin. Pe o piață liberă, brutăria ar oferi mai mult și ar primi benzina. Sub plafon, poate s-o prindă vecinul, doar pentru că a ajuns primul la pompă.
Putem chiar să măsurăm aproximativ această pierdere pe grafic. Ca să simplificăm, lăsăm deoparte timpul pierdut la coadă și celelalte costuri de căutare. Să presupunem că benzina se împarte la întâmplare. Oricine e dispus să plătească prețul controlat are aceeași șansă să primească un litru. Cu cât scade, în acest caz, surplusul consumatorului?
De ce tocmai la întâmplare? Pentru că, sub un plafon, cine primește benzina nu depinde de cât de mult o prețuiește. Depinde de noroc, de cine trece primul pe lângă benzinărie, de cine are timp liber sau un cunoscut la depozit. Din punctul de vedere al valorii, alocarea seamănă mult cu o tragere la sorți.
Mai întâi, varianta ideală. Dacă toți cei Qo litri ar ajunge la utilizările cu valoarea cea mai mare, surplusul consumatorului ar fi aria de sub curba cererii și deasupra prețului, de la zero până la Qo. Aceasta este valoarea maximă pe care o putem obține din cantitatea disponibilă. Mai mult de atât nu se poate.
Ca să ne facem o intuiție, luăm un singur litru și îl dăm la întâmplare. Care este cazul cel mai fericit? Și care este cel mai nefericit?
În cazul cel mai fericit, litrul ajunge la cumpărătorul cu cea mai mare valoare, cel din vârful curbei cererii. Să presupunem că pentru el litrul valorează 11 lei. Plătește 5 lei, deci surplusul lui este de 6 lei.
În cazul cel mai nefericit, litrul ajunge la cumpărătorul cu valoarea cea mai mică dintre cei care acceptă totuși prețul controlat. Pentru el, litrul valorează exact 5 lei. Plătește 5 lei și primește ceva care valorează 5 lei. Surplusul lui este zero.
Acum să împărțim fiecare litru la întâmplare, cu șanse egale, între toți cei care îl valorează între 5 și 11 lei. Pentru că valorile sunt distribuite uniform de-a lungul curbei, media se calculează ușor: jumătate din valoarea maximă plus jumătate din valoarea minimă. Jumătate din 11 plus jumătate din 5 face 8 lei. În medie, un litru ajunge la o utilizare care valorează 8 lei, deci surplusul mediu este de 3 lei pe litru.
Pe grafic, surplusul la alocarea aleatorie este acest dreptunghi verde, dintre prețul controlat și valoarea medie, pe lățimea cantității Qo.
Acum comparați. Surplusul maxim, cel obținut dacă toți litrii ar merge la utilizatorii din vârf, este roșul plus verdele. Cu alocarea aleatorie rămâne doar verdele. Diferența, zona roșie, este valoarea pierdută pentru că benzina nu mai ajunge acolo unde contează cel mai mult.
Cu cifrele noastre, putem face și socoteala. Dacă litrii disponibili ar merge la utilizatorii din vârf, valorile lor ar fi între 11 și 9 lei, deci în medie 10 lei. Surplusul ar fi de 5 lei pe litru. La alocare aleatorie, surplusul este de doar 3 lei pe litru. Se pierd 2 lei pe fiecare litru, adică două cincimi din surplusul posibil.
Uneori benzina ajunge la un utilizator care o valorează mult, alteori la unul care o valorează puțin. În medie, valoarea ei este mai mică decât ar fi fost pe o piață liberă. Sistemul prețurilor maximizează surplusul consumatorului tocmai pentru că trimite resursa la cei care o valorează cel mai mult.
Graficul nu face decât să traducă în arii exemplul de la început. Fără sistemul prețurilor, petrolul nu mai curge de la utilizările cu valoare mică spre cele cu valoare mare. Aceleași resurse ajung să valoreze mai puțin, pur și simplu pentru că nu mai ajung unde ar fi cele mai utile.
Am parcurs astfel toate cele cinci efecte ale plafoanelor de preț: penuria, scăderea calității, cozile și costurile de căutare, pierderea netă de bunăstare și alocarea greșită a resurselor. În lecția următoare le aplicăm pe toate unui caz foarte cunoscut, controlul chiriilor. Apoi vom trece la situația inversă: ce se întâmplă când statul interzice vânzarea sub un anumit preț?
Testează-ți cunoștințele: Plafoanele de preț: alocarea greșită a resurselor (13 întrebări)