Plafoanele de preț: cozi și costuri de căutare
Am văzut că un plafon de preț produce penurie și scade calitatea. Astăzi ne uităm la al treilea efect: cozile, care sunt pură risipă, și celelalte costuri de căutare.
Să pornim de la o idee pe care merită să o țineți minte. Controlul prețurilor nu elimină concurența. Concurența pentru bunurile rare există în orice societate, oricum ar fi organizată. Ce face controlul prețurilor este să schimbe forma pe care o ia această concurență.
Pe o piață liberă, cumpărătorii concurează împingând prețul în sus, iar vânzătorii concurează împingând prețul în jos. Când prețul este blocat prin lege, mecanismul acesta nu mai funcționează. Dar concurența nu dispare. Doar se mută pe alt teren.
Gândiți-vă la jocul cu scaunele, cel în care copiii aleargă în jurul unor scaune mai puține decât ei. Este exact o penurie: cantitatea cerută depășește cantitatea oferită. Și totuși, concurența e acerbă. Toată lumea se înghesuie să prindă un loc.
Ce forme ia concurența când prețul e plafonat? Să zicem că benzina are un preț maxim impus și nimeni nu are voie să ofere mai mult. Unii cumpărători vor încerca să-l mituiască pe patronul benzinăriei. În unele țări asta se întâmplă mai rar, în altele este practică obișnuită.
Altă cale este să ai pe cineva acolo unde se produce marfa care lipsește. Un văr la fabrică, un prieten la depozit. Contează și legăturile politice: cine face parte din elita politică ajunge mult mai ușor la bunurile care lipsesc.
Cine a trăit în România anilor '80 cunoaște bine fenomenul. Prețurile erau fixate de stat, rafturile erau adesea goale, iar oamenii spuneau în glumă că PCR înseamnă de fapt „pile, cunoștințe și relații”. Când nu poți plăti mai mult în bani, plătești în favoruri.
Nici firmele nu scapă. Și ele au nevoie de petrol și de benzină ca să funcționeze. În Statele Unite, în timpul penuriei de petrol din anii '70, firmele s-au adresat Departamentului Energiei și au făcut presiuni asupra parlamentarilor ca să obțină o alocare de petrol. Timpul și banii cheltuiți așa nu produc nimic nou. Doar decid cine primește o felie dintr-o plăcintă care nu crește.
Mai există și costurile de căutare. Când marfa lipsește, oamenii pleacă din magazin în magazin, dau telefoane, întreabă vecinii, pândesc ziua în care vine marfa. Cu benzina, situația devine aproape absurdă: ajungi să arzi benzină ca să cauți benzină. Toate acestea sunt eforturi reale, dar nu produc niciun litru în plus.
Pentru consumatorul obișnuit, cea mai la îndemână cale rămâne coada. Dar și timpul petrecut la coadă este un cost. Așa că putem pune o întrebare foarte precisă: cât de lungă va ajunge coada? Modelul cererii și ofertei ne dă răspunsul.
Iată graficul penuriei, cu cifre ipotetice. Prețul controlat este de 5 lei pe litru. La acest preț, cantitatea cerută o citim pe curba cererii, iar cantitatea oferită o citim pe curba ofertei. Cantitatea oferită este cantitatea de benzină care există efectiv pe piață.
Întrebarea-cheie este aceasta: cât sunt dispuși cumpărătorii să plătească pentru un litru, când pe piață există doar atât cât se oferă? Răspunsul îl citim tot pe curba cererii. Urcăm din cantitatea oferită până la cerere și găsim, să zicem, 9 lei pe litru. Cumpărătorii ar plăti 9 lei, dar legea le permite să plătească doar 5.
Asta înseamnă că un litru cumpărat cu 5 lei valorează pentru cumpărător 9 lei. Penuria a redus cantitatea disponibilă și a ridicat disponibilitatea de plată, dar prețul în bani a rămas pe loc. Iată de ce oamenii sunt dispuși să stea mult la coadă.
Cât crește coada? Crește până când, pentru ultimul cumpărător, prețul în bani plus prețul în timp ajung egale cu disponibilitatea de plată. Prețul în bani este de 5 lei. Prețul în timp va urca până la 4 lei pe litru. Abia atunci totalul ajunge la 9 lei.
De ce tocmai acolo? Să presupunem că ați putea obține un litru care pentru voi valorează 9 lei plătind 5 lei în bani și doar un leu în timp de așteptare. Ar fi o afacere excelentă, iar alții ar veni și ei să stea la coadă. Oamenii se vor tot adăuga la coadă cât timp prețul total este sub disponibilitatea de plată. Coada se oprește din creștere abia când cele două devin egale.
Dacă înmulțim prețul în timp, adică diferența dintre disponibilitatea de plată și prețul controlat, cu cantitatea vândută, obținem valoarea totală a timpului irosit. Pe grafic este acest dreptunghi hașurat. Cumpărătorii nu mai licitează în bani. Licitează în timp, iar timpul acesta este pierdut.
Să facem și un calcul, tot cu cifre ipotetice. Să zicem că fiecare cumpărător își evaluează timpul la 40 de lei pe oră și că un rezervor obișnuit are 40 de litri.
Un cumpărător vine devreme și așteaptă o oră. În bani plătește 40 de litri ori 5 lei, adică 200 de lei. În timp plătește o oră, adică încă 40 de lei. Totalul este de 240 de lei pentru 40 de litri, deci 6 lei pe litru.
Numai că, la cantitatea disponibilă, un litru valorează 9 lei. Cumpărătorul nostru a obținut ceva de 9 lei cu doar 6 lei. Este o afacere bună, așa că și ceilalți vor încerca să prindă locuri bune venind tot mai devreme. Prețul în bani e blocat de lege, dar prețul în timp poate crește în continuare.
Coada se lungește până când costul total al celor 40 de litri ajunge la 360 de lei, adică 9 lei pe litru. Din aceștia, 200 de lei sunt bani, iar 160 de lei sunt timp. La 40 de lei pe oră, 160 de lei înseamnă patru ore de așteptare.
Așadar putem estima cât de lungă va fi coada: aproximativ patru ore. Încă o dată, concurența nu a dispărut. Pe o piață liberă, cumpărătorii licitează în bani. Sub controlul prețurilor, licitează în timp, iar rezultatul sunt cozi lungi și risipitoare.
Rămâne o întrebare. Contează în ce plătim, în bani sau în timp? Ați putea crede că e doar o chestiune de situație personală: unii au bani, alții au timp liber. Dar diferența este mult mai serioasă. O economie în care ne întrecem în bani irosește mult mai puțin decât una în care ne întrecem în timp.
Banii pe care îi dați la pompă nu se pierd. Ajung la patronul benzinăriei, care îi poate cheltui mai departe. E un simplu transfer de la o persoană la alta. Cu timpul nu se întâmplă așa. Cele patru ore pe care le-ați petrecut la coadă nu se adaugă nicăieri, nimeni nu le primește. Sunt pur și simplu pierdute pentru toată lumea.
Să recapitulăm. Plafoanele de preț au cinci efecte importante. Am văzut penuria și scăderea calității, iar acum și cozile și costurile de căutare. Urmează pierderea câștigurilor din schimb și apoi alocarea greșită a resurselor.
Testează-ți cunoștințele: Plafoanele de preț: cozi și costuri de căutare (13 întrebări)