Informație și stimulente
Am văzut că planificarea centralizată se împiedică de două probleme: informația și stimulentele. În această lecție vedem, pas cu pas, cum rezolvă sistemul prețurilor marea problemă economică.
Să pornim de la un grafic pe care îl cunoașteți bine: cererea și oferta pe piața petrolului. Cifrele sunt ipotetice, rotunde. Prețul de echilibru este de 80 de dolari pe baril.
Gândiți-vă la curba cererii ca la un șir de utilizări ale petrolului, ordonate după valoare. Sus sunt utilizările cele mai valoroase, de exemplu combustibilul pentru avioane. Jos sunt cele mai puțin valoroase, cum ar fi încălzirea unei piscine. Toate utilizările aflate deasupra prețului de piață sunt cereri satisfăcute: cei care le au cumpără petrol. Utilizările de sub preț sunt cereri nesatisfăcute: valoarea lor e prea mică pentru a justifica prețul.
Acum uitați-vă la utilizarea aflată exact la nivelul prețului, sau foarte aproape de el. Putem s-o descriem în două feluri. Este cea mai valoroasă dintre cererile nesatisfăcute. Sau, practic același lucru, este cea mai puțin valoroasă dintre cererile satisfăcute. De aceea spunem că prețul este egal cu valoarea marginală.
Mai putem spune ceva: prețul este egal cu costul social de oportunitate al petrolului. Ce înseamnă asta? Să luăm pe rând un utilizator de sus și unul de jos.
Compania aeriană compară valoarea petrolului pentru ea cu prețul pieței. Să presupunem, cu cifre ipotetice, că pentru ea un baril valorează 150 de dolari, iar prețul este de 80. Cumpără, firește. Dar prețul pieței reprezintă, de fapt, valoarea celei mai bune utilizări alternative, adică a utilizării care ar primi barilul dacă compania aeriană ar renunța la el. Când compania își spune „pentru mine petrolul valorează mai mult decât prețul, deci îl cumpăr”, ea face, fără să știe, exact comparația corectă pentru societate. Astfel, petrolul ajunge la utilizatorii cu valoarea cea mai mare, nu la cei a căror valoare e prea mică.
La fel se întâmplă jos pe curbă. Proprietarul piscinei compară și el valoarea petrolului pentru el cu prețul. Să zicem că, pentru el, un baril valorează doar 30 de dolari. Prețul de 80 i se pare prea mare, așa că renunță. Și e bine că renunță. Dacă ar folosi barilul, acesta ar lipsi unei utilizări mai valoroase, aflate deasupra lui. Fără să-și dea seama, și el compară propria utilizare cu costul social de oportunitate al petrolului. Exact asta vrem să facă sistemul pieței. Așa se rezolvă marea problemă economică.
Ca să închidem raționamentul, să vedem ce se întâmplă când crește costul de producție al petrolului. Curba ofertei se deplasează în sus. Prețul urcă, în exemplul nostru la 100 de dolari, iar cantitatea folosită scade, de la 100 la 80. Care cereri rămân satisfăcute? Cele mai valoroase, cele pe care încă le putem acoperi cu mai puțin petrol. Avem acum mai multe cereri nesatisfăcute. Dar observați care sunt ele: cele cu valoarea cea mai mică.
Mai mult, lăsăm milioane de oameni să decidă singuri. Fiecare se uită în jur și se întreabă: ce pot face, acum că petrolul e mai scump? Ce înlocuitori am? Cât valorează, de fapt, petrolul pentru mine? Nu trebuie să știm cine sunt acești oameni. Ei decid singuri, cu informațiile lor, că acum petrolul valorează mai mult în alte utilizări și că pot renunța la el. Iar cei care renunță sunt cei cu utilizările cele mai puțin valoroase, de exemplu cel care voia să-și asfalteze aleea.
Cheia este că oamenii decid pe baza propriilor informații despre înlocuitori, pentru mii de utilizări diferite: dulciuri, asfalt, cărămizi și multe altele. Renunță la petrol pentru că prețul a crescut. Exact asta vrem să facă. Prețul mai mare le arată ce trebuie făcut și, în același timp, le dă un motiv să facă acel lucru.
Să revenim la cele două probleme pe care trebuie să le rezolvăm. Cum rezolvă sistemul prețurilor problema informației? Piața comprimă toată informația relevantă într-un singur număr: prețul de piață. În loc să adune toate informațiile într-un centru, piața transmite fiecăruia o cantitate mică de informație, în mod descentralizat.
Economistul Friedrich Hayek, laureat al Premiului Nobel, a descris foarte bine această idee într-un articol celebru din 1945. El vorbea despre „economia de cunoaștere” cu care funcționează sistemul prețurilor. Prin preț, care seamănă cu un simbol, se transmite doar informația esențială și numai celor care au nevoie de ea. Minunea, spunea Hayek, este că atunci când o materie primă devine rară, zeci de mii de oameni încep să o folosească mai cumpătat. Nimeni nu le-a dat vreun ordin. Doar câțiva cunosc cauza rarității. Iar pe acești oameni nu i-ai putea identifica nici după luni de investigații. Și totuși, toți se mișcă în direcția corectă.
Sistemul prețurilor economisește informație. Alocă resursele folosind toată informația disponibilă, dar fără s-o adune și fără s-o transmită în întregime. Folosește informația acolo unde se află deja: în mintea oamenilor. Fermierul știe cât de bun e terenul lui. Inginerul știe ce înlocuitori există în fabrica lui. Proprietarul piscinei știe cât ține la apa caldă. Nimeni nu trebuie să trimită aceste informații la un centru. De aceea spunem că un preț este un semnal împachetat într-un stimulent.
Când prețul petrolului crește, semnalul transmis utilizatorilor este că petrolul valorează acum mai mult în alte utilizări. Dar semnalul singur nu ajunge. Vrem ca oamenii să-l ia în serios și să se adapteze în direcția corectă. Prețul mai mare face exact asta. Cumpărătorii au un motiv să folosească mai puțin și să treacă la alternative mai ieftine. Producătorii au un motiv să investească în explorare, să caute surse noi și să producă mai mult.
Încă o observație. Politicienii și consumatorii nu înțeleg întotdeauna rolul de semnal al prețurilor. Să presupunem că o zonă este lovită de inundații. Prețurile pompelor de apă, ale generatoarelor și ale drujbelor cresc repede. Oamenii se plâng că vânzătorii profită de nenorocirea altora, iar politicienii cer plafonarea prețurilor. Reacția este de înțeles: pare nedrept să plătești mai mult tocmai atunci când îți e mai greu.
Dar piața nu face nimic rău. Își face treaba. Prețul mare spune: „Aici e nevoie de resurse, aduceți-le aici!” Arată că, în acest loc și în acest moment, pompele și generatoarele valorează foarte mult. Și îi stimulează pe întreprinzători să le aducă de acolo unde valorează puțin acolo unde valorează mult. Dacă prețurile sunt plafonate, semnalul dispare, iar odată cu el dispare și motivul de a aduce marfa. Prețul mare are și un al doilea efect: îi face pe cei din zonă să cumpere doar cât le trebuie. Cine are deja un generator nu mai cumpără încă unul de rezervă, iar pompa ajunge la cel care are apă în casă.
Să recapitulăm. Piețele sunt legate între ele. Sunt legate geografic, peste tot în lume. Sunt legate între bunuri diferite. Și sunt legate în timp, iar despre asta vom vorbi în lecția despre speculație. Piața funcționează ca un calculator uriaș, care aranjează resursele noastre limitate în spațiu, în timp și între bunuri, ca să ne satisfacă cât mai multe dorințe. Iar prețurile sunt semnalele care coordonează toată această activitate.
Testează-ți cunoștințele: Informație și stimulente (14 întrebări)