Prețul: un semnal împachetat într-un stimulent
O economie modernă funcționează doar dacă milioane de oameni care nu se cunosc între ei cooperează. Cine coordonează această cooperare? Ca să răspundem, ne întoarcem la trandafiri. De data aceasta însă facem un salt în trecut, în anul 1973.
În anii '70, prețul petrolului a crescut brusc și foarte mult. Era clar că trebuia economisit. Dar petrolul are o mulțime de întrebuințări. La care dintre ele renunțăm și pe care le păstrăm? Într-o economie de piață, nicio persoană nu ia această decizie. Sau, mai exact, o iau toți, fiecare pentru partea lui.
Iată ideea centrală a acestei unități: prețul este un semnal împachetat într-un stimulent. Când prețul petrolului a urcat, a transmis un mesaj: petrolul a devenit mai rar. Și, în același timp, le-a dat tuturor un motiv să țină cont de mesaj. Practic, prețul spunea: „Dacă găsiți o cale să folosiți mai puțin petrol sau un înlocuitor pentru el, veți câștiga.”
La începutul anilor '70, majoritatea trandafirilor cumpărați în Statele Unite creșteau în sere din New Jersey și Pennsylvania. Serele trebuiau încălzite iarna, iar încălzirea se făcea cu combustibil. Când petrolul s-a scumpit, a crescut costul de producție al fiecărui trandafir.
Pe grafic, asta înseamnă o deplasare în sus a curbei ofertei de flori. Prețul trandafirilor crește, iar cantitatea cumpărată scade. Mulți au trecut la bunuri substituibile: de Ziua Îndrăgostiților au cumpărat ciocolată sau ursuleți de pluș în loc de flori.
Dar povestea nu se oprește aici. Antreprenorii au văzut prețul mare și au început să se întrebe: de ce să încălzim sere, când putem folosi căldura gratuită a soarelui și să aducem florile cu avionul? Au convins fermieri din Kenya și Ecuador să cultive trandafiri și au investit într-o rețea mondială de transport pentru flori.
Cine ar fi ghicit asta? Că una dintre căile prin care lumea s-a adaptat la mai puțin petrol a fost să mănânce mai multă ciocolată? Și că o alta a fost importul de trandafiri de pe alte continente? Nimeni nu ar fi putut prevedea, și cu atât mai puțin planifica, toate felurile în care oamenii au reacționat.
Motivul este simplu: nimeni nu are toate informațiile de care se folosește piața. Cât costă încălzirea unei sere. Cât de mult țin oamenii la flori comparativ cu ciocolata. Cât valorează o anumită bucată de pământ din Kenya dacă pe ea cresc flori în loc de cafea. Aceste informații nu stau într-un singur loc. Sunt împrăștiate în mințile a milioane de oameni.
Când petrolul devine rar, ne dorim ca oamenii din toată lumea să-și folosească propriile informații și propria inventivitate ca să economisească petrol. Sistemul prețurilor face exact asta, și o face remarcabil de eficient. Fermierul din Kenya nu trebuie să știe nimic despre petrol. Vede doar că trandafirii se plătesc mai bine și, urmărindu-și interesul, cultivă mai mulți. Rezultatul: rămâne mai mult petrol pentru combustibilul de avion, unde înlocuitorii sunt mult mai greu de găsit.
Milioane de decizii de acest fel, luate peste tot în lume, reorganizează producția mondială. Petrolul se mută de acolo unde valorează puțin acolo unde valorează mult. Astfel obținem cât mai multă valoare din resursele noastre limitate. Aceasta este mâna invizibilă la lucru.
Dacă cineva ar fi inventat sistemul prețurilor, l-am considera una dintre marile realizări ale minții omenești. Dar, la fel ca limba pe care o vorbim, nu l-a inventat nimeni. Este o ordine spontană, care a funcționat cu mult înainte ca cineva să-i înțeleagă principiile. Economistul Vernon Smith, laureat al Premiului Nobel, îl așeza alături de marile enigme ale științei, precum expansiunea universului.
În lecția următoare vom privi mai de aproape acest mister și această minune: felul în care piețele leagă lumea.
Testează-ți cunoștințele: Prețul: un semnal împachetat într-un stimulent (10 întrebări)