Subvențiile
Trecem la subvenții. Vom merge destul de repede, pentru că, dacă ați înțeles impozitele, subvențiile vin aproape de la sine. Dacă însă impozitele vi se par încă neclare, subvențiile vor părea și mai misterioase. Așa că, înainte să mergeți mai departe, recapitulați lecțiile despre impozite.
O subvenție este, de fapt, un impozit cu semnul schimbat. În loc să ia bani pentru fiecare unitate vândută, statul dă bani pentru fiecare unitate, fie cumpărătorilor, fie vânzătorilor.
Ideile principale vă sunt deja familiare. Prima: cine câștigă de pe urma subvenției nu depinde de cine primește banii de la stat. Incidența legală nu decide nici aici incidența economică. A doua: cine câștigă depinde de elasticitățile relative ale cererii și ofertei. A treia: subvenția trebuie plătită de cineva, adică de contribuabili. În loc de venituri la buget, avem un cost. Și, în plus, subvenția produce o pierdere netă de bunăstare, pentru că împinge piața spre prea multe schimburi.
Să vedem totul pe un singur grafic, așa că fiți atenți. Pornim de la echilibrul pieței libere. Cu cifre ipotetice, prețul este 2 lei, iar cantitatea este de 600 de unități.
Nu voi mai demonstra că nu contează cine primește cecul de la stat. Raționamentul este același ca la impozite. Trec direct la ideea esențială: subvenția bate o pană între prețul primit de vânzători și prețul plătit de cumpărători. Singura diferență față de impozit este sensul penei. Acum vânzătorii primesc mai mult decât plătesc cumpărătorii, iar diferența o acoperă statul.
De aceea, de data aceasta batem pana dinspre dreapta. Înălțimea ei este subvenția, să zicem 1 leu pe unitate. O împingem până când partea de sus atinge curba ofertei, iar partea de jos atinge curba cererii. Sus, pe curba ofertei, citim prețul primit de vânzători: 2,40 lei. Jos, pe curba cererii, citim prețul plătit de cumpărători: 1,40 lei. Diferența, de exact 1 leu, vine de la stat.
Rețineți ideea-cheie. Nu contează dacă statul dă banii vânzătorilor sau cumpărătorilor. Când totul se așază, vânzătorii primesc 2,40 lei pe unitate, iar cumpărătorii plătesc 1,40 lei pe unitate.
Comparăm acum cu prețul pieței libere, ca să vedem cine câștigă. Vânzătorii primeau 2 lei și acum primesc 2,40 lei. Au câștigat 40 de bani pe unitate, adică 40% din subvenție. Cumpărătorii plăteau 2 lei și acum plătesc 1,40 lei. Au câștigat 60 de bani, adică 60% din subvenție. Aici, câștigul este împărțit între ambele părți. Proporția depinde de elasticitățile relative. Vă recomand să desenați singuri câteva variante: una cu oferta foarte inelastică, alta cu oferta mai elastică decât cererea. Vedeți ce se schimbă.
Un impozit aduce bani la buget. O subvenție scoate bani de la buget. Cât costă? Subvenția pe unitate este 1 leu, adică înălțimea penei. Cantitatea subvenționată este noua cantitate, de 800 de unități. Costul total este produsul lor: 800 de lei. Pe grafic, este dreptunghiul albastru. Banii aceștia nu cad din cer. Îi plătesc contribuabilii.
Ultimul efect, dar nu cel mai puțin important. Subvenția crește cantitatea schimbată, de la 600 la 800 de unități. Uitați-vă ce ne spun curbele pentru aceste 200 de unități în plus. Înălțimea curbei ofertei arată cât îi costă pe vânzători să le producă. Înălțimea curbei cererii arată cât le prețuiesc cumpărătorii. Pentru fiecare dintre ele, costul este mai mare decât valoarea. Aceste schimburi distrug valoare.
Aceasta este pierderea netă de bunăstare a subvenției. Aici, aria triunghiului este jumătate din 200 de unități înmulțit cu 1 leu, adică 100 de lei. Observați simetria cu impozitul. Impozitul împiedică schimburi care ar fi adus câștig. Subvenția provoacă schimburi care nu merită făcute. În primul caz, prea puține schimburi. În al doilea, prea multe.
Putem verifica și aici cu cifrele noastre. Cumpărătorii câștigă, în total, 420 de lei: 60 de bani pe fiecare dintre cele 600 de unități pe care le cumpărau oricum, plus un mic triunghi pentru unitățile noi. Vânzătorii câștigă 280 de lei, calculați la fel, cu 40 de bani pe unitate. Împreună, 700 de lei. Contribuabilii au plătit însă 800 de lei. Cei 100 de lei care lipsesc sunt exact triunghiul pierderii nete. Altfel spus, subvenția costă mai mult decât câștigă cei care o primesc.
Luați-vă un minut și priviți graficul complet. Tot ce contează despre subvenții este aici: prețul pentru vânzători, prețul pentru cumpărători, cantitatea, costul pentru contribuabili și pierderea netă.
La impozite aveam o intuiție simplă: elasticitatea e o cale de scăpare. Pentru subvenții avem o intuiție înrudită. Elasticitate mică înseamnă intrare puțină. Iar acolo unde nu intră nimeni nou ca să împartă subvenția, cei care sunt deja pe piață o păstrează pentru ei.
Să comparăm. În stânga avem o cerere elastică și o ofertă inelastică, plus o pană fiscală. Știm deja ce se întâmplă: vânzătorii suportă cea mai mare parte a impozitului. Resursele lor sunt specializate și nu au unde să plece. Exact din același motiv, tot vânzătorii vor lua cea mai mare parte a unei subvenții. În dreapta, cu aceleași curbe, batem pana subvenției. Prețul primit de vânzători urcă mult, iar prețul plătit de cumpărători coboară puțin.
De ce? Pentru că oferta este inelastică, din restul economiei nu vin multe resurse noi să profite de subvenție. Resursele din alte ramuri nu sunt bune la producerea acestui bun. Așa că subvenția ajunge la resursele care sunt deja aici. Iar prețul primit de ele crește.
Putem privi și din partea cumpărătorilor. O cerere elastică înseamnă că există substitute apropiate. Când bunul subvenționat se ieftinește, mulți cumpărători renunță la substitute și vin pe această piață. Afluxul lor ține prețul sus, așa că prețul pentru cumpărători nu scade prea mult. Concluzia: cu cât o parte a pieței este mai puțin elastică, cu atât intră mai puțini concurenți, iar acea parte păstrează o parte mai mare din subvenție.
Uitați-vă și la cele două cazuri extreme. Dacă oferta este perfect inelastică, de exemplu o cantitate fixă de teren, subvenția ajunge integral la proprietari, iar cantitatea nu crește deloc. Dacă oferta este perfect elastică, orice câștig în plus atrage imediat producători noi, iar întreaga subvenție ajunge la cumpărători, sub forma unui preț mai mic.
Să aplicăm. Fermierii din Valea Centrală a Californiei primesc apă pentru irigații puternic subvenționată. Ei plătesc între 20 și 30 de dolari pentru o cantitate de apă a cărei producere costă între 200 și 500 de dolari. Unitatea de măsură americană folosită aici, acrul-picior, înseamnă cam 1.200 de metri cubi. Mulți dintre acești fermieri cultivă bumbac. Cine câștigă de pe urma subvenției: cultivatorii de bumbac din California sau cumpărătorii acestui bumbac?
Întrebați-vă ce substitute au cumpărătorii. Foarte multe. Pot lua bumbac din alte state americane, din India, din Pakistan sau din multe alte țări. Prețul bumbacului se formează pe piața mondială. Deci cererea pentru bumbacul din California este foarte elastică. O subvenție pentru cultivatorii din California nu va scădea aproape deloc prețul mondial. Doar îi va face pe unii cumpărători să ia ceva mai mult bumbac californian și ceva mai puțin din alte părți.
Oferta, în schimb, este destul de inelastică. Terenul arabil din vale este limitat și folosit, de regulă, tot pentru agricultură. Așa că aproape toată subvenția ajunge în buzunarul fermierilor. Nu veți plăti mai puțin pe o pereche de blugi. Și nu e o surpriză că pentru menținerea acestei subvenții fac lobby fermierii, nu cumpărătorii de haine.
Un mecanism asemănător apare și în Europa. Politica Agricolă Comună acordă fermierilor plăți directe calculate în mare parte pe hectar. Suprafața agricolă este, practic, fixă. Așa că, potrivit multor studii economice, o parte din aceste plăți ajunge la proprietarii terenului, prin arenzi și prețuri ale pământului mai mari. Cine lucrează pământul în arendă nu păstrează întotdeauna toată subvenția.
Am văzut că subvențiile pot fi risipitoare. Atunci de ce sunt atât de răspândite? O parte din răspuns ține de politică. Câștigul unei subvenții este concentrat pe un grup mic și bine organizat, care are tot interesul să facă lobby. Costul este împărțit între milioane de contribuabili, fiecare plătind prea puțin ca să se mobilizeze. Vom reveni la această temă mai târziu în curs.
Totuși, subvențiile pot fi și utile, mai ales atunci când cererea pentru un bun subestimează valoarea lui reală pentru societate. Vom vedea multe astfel de cazuri când vom vorbi despre externalități. Până atunci, în lecția următoare, analizăm un exemplu intuitiv: subvențiile salariale pentru lucrătorii slab calificați, comparate cu salariul minim.
Testează-ți cunoștințele: Subvențiile (14 întrebări)