Subvențiile salariale
Încheiem unitatea despre impozite și subvenții cu o aplicație importantă: subvențiile salariale. Și le vom compara cu salariul minim.
Să presupunem că, în societate, vrem mai multe locuri de muncă pentru lucrătorii slab calificați. Credem, cu alte cuvinte, că aceste locuri de muncă valorează mai mult decât arată salariul pe care piața îl plătește pentru ele. Motivele pot fi diverse: reducerea sărăciei, mai puține cheltuieli cu ajutoarele sociale, mai puțină infracționalitate, o societate mai unită. Dacă acesta este scopul, economistul Edmund Phelps, laureat al Premiului Nobel, susține că una dintre cele mai bune unelte este subvenția salarială.
Să vedem cum funcționează. Pe piața muncii slab calificate, cu cifre ipotetice, salariul de echilibru este de 20 de lei pe oră. La acest salariu se lucrează un anumit număr de ore.
Statul acordă o subvenție de 6 lei pentru fiecare oră lucrată. Batem pana în grafic, ca de obicei. Firmele plătesc acum doar 17 lei pe oră, așa că vor să angajeze mai mult. Lucrătorii primesc 23 de lei pe oră, deci câștigă mai mult. Împărțirea depinde, ca întotdeauna, de elasticitățile relative. Pe grafic am împărțit-o egal, ca să se vadă ușor. În realitate, din același motiv pentru care un impozit pe muncă apasă mai ales pe lucrători, o subvenție salarială ajunge tot mai ales la lucrători.
Cât costă? Subvenția pe oră înmulțită cu numărul total de ore lucrate. Pentru contribuabili, poate fi o sumă mare. Phelps argumentează însă că, net, costul ar fi mai mic, pentru că societatea economisește la ajutoare sociale și la alte costuri legate de șomaj și sărăcie. Merită totuși reținut că o subvenție prost țintită poate ajunge și la locuri de muncă ce ar fi existat oricum.
Acum să comparăm cu un salariu minim stabilit la același nivel, 23 de lei pe oră. Vom discuta salariul minim pe larg într-o unitate viitoare, așa că luați aceasta ca pe o avanpremieră. Primul lucru de observat: salariul minim nu costă bugetul nimic. De aceea, mulți îl preferă. Dar costul nu dispare. Îl plătesc firmele. Iar la 23 de lei pe oră, firmele cer mult mai puțină muncă decât înainte.
Aici e diferența esențială. Subvenția salarială ieftinește munca pentru firme și mărește numărul de locuri de muncă pentru lucrătorii slab calificați. Salariul minim scumpește munca pentru firme, reduce cantitatea de muncă cerută și micșorează numărul acestor locuri de muncă. De aceea, mulți economiști preferă subvențiile salariale.
Statele Unite au deja un program mare de acest tip, despre care se vorbește mult mai puțin decât despre salariul minim: creditul fiscal american pentru venituri din muncă, cunoscut ca EITC. Și unele țări europene au suplimente de venit pentru cei care muncesc, cum este prima de activitate din Franța. Economiști precum Phelps susțin că extinderea acestor programe ar ajuta lucrătorii slab calificați mai bine decât un salariu minim mai mare.
Pe scurt: ambele politici ridică salariul primit de lucrători, dar una adaugă locuri de muncă, iar cealaltă le reduce. Vom reveni la această comparație când vom studia controlul prețurilor.
Testează-ți cunoștințele: Subvențiile salariale (8 întrebări)