Veniturile din impozite și pierderea netă de bunăstare
Până acum am văzut cum schimbă un impozit prețurile de pe piață. Dar n-am spus încă de ce pune statul impozite. Motivul principal e evident: are nevoie de bani. În lecția aceasta ne uităm la veniturile pe care le aduce un impozit și la costul ascuns al acestor venituri, pierderea netă de bunăstare.
Ne ajunge un singur grafic. Pornim de la piața fără impozit. Cu cifre ipotetice, prețul de echilibru este 2 lei, iar cantitatea schimbată este de 700 de unități.
Să ne amintim două noțiuni din unitatea despre cerere și ofertă. Surplusul consumatorului este câștigul cumpărătorilor din schimb. Pe grafic, este zona de sub curba cererii și de deasupra prețului, până la cantitatea schimbată. Surplusul producătorului este câștigul vânzătorilor. Este zona de deasupra curbei ofertei și de sub preț, tot până la cantitatea schimbată. Știm deja că o piață liberă face ca suma acestor două surplusuri să fie cea mai mare posibilă. Vom vedea că, odată cu impozitul, acest lucru nu mai este adevărat.
Punem un impozit de 1 leu pe unitate și folosim metoda penei. Cumpărătorii plătesc acum 2,50 lei. Vânzătorii primesc 1,50 lei. Cantitatea schimbată scade de la 700 la 500 de unități.
Ce se întâmplă cu surplusul consumatorului? Definiția rămâne aceeași: zona de sub cerere, de deasupra prețului plătit de cumpărători, până la cantitatea schimbată. Doar că acum prețul este mai mare, iar cantitatea mai mică. Așa că surplusul consumatorului se micșorează considerabil.
La fel pentru producători. Prețul pe care îl primesc a scăzut, iar cantitatea vândută a scăzut. Surplusul producătorului devine mult mai mic. Impozitul micșorează, deci, ambele surplusuri.
Și dreptunghiul din mijloc? Din fericire, el nu se pierde. Acesta este venitul statului din impozit. Înălțimea dreptunghiului este impozitul pe unitate, 1 leu. Lățimea lui este cantitatea care se mai vinde, 500 de unități. Înmulțim și obținem 500 de lei. Banii aceștia trec de la cumpărători și vânzători la stat, care îi poate folosi pentru drumuri, școli sau spitale.
A mai rămas un triunghi mic, între 500 și 700 de unități. Înainte de impozit, el făcea parte din surplusul consumatorului și al producătorului. Acum nu mai ajunge la nimeni. Nici la cumpărători, nici la vânzători, nici la stat. Aceasta este pierderea netă de bunăstare, în engleză deadweight loss. Înainte se schimbau 700 de unități, acum doar 500. Cele 200 de unități care nu se mai schimbă aduceau un câștig real, iar acel câștig a dispărut.
Asigurați-vă că știți să etichetați toate aceste zone. Sus, noul surplus al consumatorului. În mijloc, veniturile din impozit. Jos, noul surplus al producătorului. Și în dreapta, triunghiul pierderii nete de bunăstare.
Ca să înțelegem mai bine pierderea netă, să luăm un exemplu de zi cu zi. Plănuiți o excursie de weekend la Sibiu, cu autocarul. Pentru voi, excursia valorează 150 de lei. Biletul costă 120 de lei. Merită? Da. Câștigați 30 de lei din excursie, așa că plecați.
Acum statul pune un impozit de 60 de lei pe fiecare bilet de autocar. Să presupunem că prețul biletului urcă de la 120 la 180 de lei. Excursia valorează tot 150 de lei pentru voi, dar costă acum mai mult decât valorează. Așa că rămâneți acasă. Câți bani încasează statul de la voi? Zero, pentru că nu ați cumpărat biletul. Și totuși s-a pierdut ceva. Cei 30 de lei de câștig pe care i-ar fi adus excursia au dispărut, iar nimeni nu i-a primit în schimb.
Iată esența. Statul încasează bani doar din schimburile care continuă să aibă loc. Din schimburile descurajate nu încasează nimic. Pierderea netă de bunăstare este valoarea schimburilor care nu mai au loc din cauza impozitului.
Revenim la grafic. Pentru fiecare dintre cele 200 de unități pierdute, înălțimea curbei cererii arată cât de mult o prețuiau cumpărătorii. Înălțimea curbei ofertei arată cât îi costa pe vânzători s-o producă. Diferența dintre ele este câștigul din acel schimb. Adunând aceste diferențe pentru toate cele 200 de unități obținem triunghiul. Aria lui este jumătate din bază ori înălțime: jumătate din 200 de unități, înmulțit cu 1 leu, adică 100 de lei.
Putem verifica socoteala cu cifrele din graficul nostru. Fără impozit, surplusul consumatorului și surplusul producătorului însumează 1.225 de lei. Cu impozit, cele două surplusuri scad la câte 312,50 lei, iar statul încasează 500 de lei. Adunate, fac 1.125 de lei. Lipsesc exact 100 de lei, adică triunghiul nostru. Nu e o greșeală de calcul. Este valoarea schimburilor care nu mai au loc.
Observați că exemplul cu autocarul și triunghiul din grafic spun aceeași poveste. Înlocuiți „excursii” cu „schimburi” și obțineți cazul general. Fiecare unitate din triunghi este un schimb pe care cumpărătorul îl prețuia mai mult decât costa producerea lui. Fără impozit, schimbul ar fi avut loc și ar fi făcut pe cineva mai bogat. Cu impozit, nu mai are loc.
Încă o idee importantă. Pentru aceleași venituri strânse, pierderea netă este mai mare atunci când cererea este mai elastică. Uitați-vă la cele două grafice. Impozitul aduce aceleași venituri în ambele cazuri. În stânga, cererea este elastică, iar triunghiul pierderii este mare. În dreapta, cererea este inelastică, iar triunghiul este mic. Dacă ar trebui să alegeți ce bun să impozitați, l-ați alege pe cel din dreapta.
Intuiția e simplă. Când cererea este inelastică, impozitul descurajează puține schimburi. Iar problema impozitului vine tocmai din schimburile descurajate, pentru că acolo se pierde câștigul și tot acolo statul nu încasează nimic. Vrem, deci, să descurajăm cât mai puține schimburi pentru fiecare leu adus la buget.
Economiștii sunt uneori luați în râs pentru această concluzie. Ea pare să spună că ar trebui să impozităm insulina, un bun cu o cerere extrem de inelastică. În realitate, alegerea bunurilor impozitate ține și de alte criterii: cine le consumă, dacă sunt oameni săraci sau bogați, cât de importantă este sănătatea. Ca regulă generală, însă, rămâne adevărat că impozitele pe bunuri cu cerere inelastică produc mai puțină risipă decât cele pe bunuri cu cerere elastică.
Iată și o poveste celebră. Ce bun pare mai potrivit pentru un impozit decât iahturile de lux? Le cumpără doar cei foarte bogați, deci nu facem rău nimănui, nu? În 1990, Congresul american a introdus o taxă de lux de 10%, aplicată, printre altele, ambarcațiunilor de agrement mai scumpe de 100.000 de dolari.
Estimările oficiale prevedeau venituri de 31 de milioane de dolari. În realitate, s-au strâns doar 16,6 milioane. Vânzările de iahturi s-au prăbușit. Unii cumpărători au amânat achiziția, ca să vadă ce se întâmplă. Alții și-au cumpărat iahtul din alte țări. La urma urmei, un iaht se mută ușor dintr-un loc în altul, asta e chiar menirea lui. Cererea s-a dovedit foarte elastică.
Rezultatul a fost pierderea a circa 7.000 de locuri de muncă în construcția de iahturi. Potrivit unor estimări, statul a plătit mai mult în ajutoare de șomaj pentru acești muncitori decât a încasat din taxa pe iahturi. Taxa a fost abrogată în 1993. Observați și ironia. O taxă gândită pentru cei bogați a lovit, în bună parte, muncitorii din șantierele navale. Amintiți-vă regula din lecția trecută: povara cade pe partea care nu are unde să fugă. Cumpărătorii de iahturi aveau multe căi de scăpare. Muncitorii specializați în construcția de bărci aveau mult mai puține.
Lecția e clară. Un impozit pe un bun cu cerere foarte elastică aduce venituri mici, descurajează multe schimburi și produce o pierdere netă mare, plus pagube pentru alții, cum ar fi muncitorii. Cu aceasta, am încheiat partea despre impozite. În lecția următoare trecem la subvenții, care sunt, de fapt, impozite cu semnul schimbat.
Testează-ți cunoștințele: Veniturile din impozite și pierderea netă de bunăstare (13 întrebări)