Cine suportă impozitul?
În lecția trecută am văzut că incidența legală a unui impozit nu decide incidența economică. Nu contează cine virează banii la stat. Rămâne însă întrebarea cea mai interesantă: cine suportă, de fapt, povara? Cumpărătorii, vânzătorii sau amândoi, și în ce proporție?
Regula se poate spune într-o frază. Partea pieței care este mai elastică suportă o parte mai mică din impozit. Partea mai inelastică suportă o parte mai mare. Vă arăt mai întâi regula pe grafic, apoi vă dau o intuiție ca s-o țineți minte fără efort.
Și dacă, la examen, nu vă mai amintiți regula? Nicio problemă. Desenați graficul, bateți pana fiscală și citiți răspunsul. Graficul nu uită niciodată.
Primul caz. Cererea este elastică, deci curba ei este destul de plată. Oferta este inelastică, deci curba ei este abruptă. Fără impozit, prețul de echilibru este, să zicem, 10 lei, în punctul A.
Punem un impozit de 2 lei pe unitate și batem pana în grafic, până când atinge cererea sus și oferta jos. Citim rezultatul. Cumpărătorii plătesc acum 10,40 lei, deci doar cu 40 de bani mai mult decât înainte. Vânzătorii primesc 8,40 lei, adică cu 1,60 lei mai puțin. Din impozitul de 2 lei, cumpărătorii suportă o cincime, iar vânzătorii patru cincimi. Când cererea este mai elastică decât oferta, vânzătorii duc cea mai mare parte a poverii.
Al doilea caz este oglinda primului. Acum cererea este inelastică, iar oferta este mai elastică decât cererea. Batem aceeași pană de 2 lei. De data aceasta, prețul plătit de cumpărători urcă mult, la 11,60 lei, în timp ce prețul primit de vânzători scade puțin, la 9,60 lei. Când oferta este mai elastică decât cererea, cumpărătorii suportă cea mai mare parte a impozitului.
Acum, intuiția. Gândiți-vă la elasticitate ca la o cale de scăpare. Partea pieței care este mai elastică poate scăpa mai ușor de impozit.
Ce înseamnă o cerere elastică? Înseamnă că, pentru bunul impozitat, cumpărătorii au substitute bune. Dacă prețul crește, ei spun simplu: „cumpărăm altceva”. Așa scapă de impozit. O cerere inelastică înseamnă opusul. Nu există substitute bune, așa că cumpărătorii rămân pe piață și plătesc.
Pe partea ofertei, ideea e aceeași. O ofertă elastică înseamnă că resursele folosite pentru a produce bunul, adică pământul, utilajele și oamenii, se pot muta ușor în alte ramuri. Dacă ramura e impozitată puternic, resursele pleacă, iar producătorii scapă de impozit. O ofertă inelastică înseamnă că resursele sunt specializate. Sunt bune la producerea acestui bun și la puțin altceva. Nu au unde să plece, așa că rămân și suportă impozitul.
Dar dacă ambele părți sunt destul de elastice? Atâta timp cât bunul se mai vinde și se mai cumpără, cineva tot trebuie să plătească impozitul. Ambele părți nu pot scăpa complet. De aceea contează elasticitățile relative. Partea care scapă mai ușor plătește mai puțin. Partea care scapă mai greu plătește mai mult.
Gândiți-vă, de exemplu, la accizele pe țigări sau pe carburanți. Fumătorii renunță greu la țigări. Iar cine face naveta cu mașina nu-și poate schimba peste noapte drumul la serviciu. Cererea pentru aceste bunuri este destul de inelastică, cel puțin pe termen scurt. De aceea, când acciza crește, o mare parte din creștere se vede repede în prețul de la raft sau de la pompă. Cumpărătorii nu au unde să fugă.
Țineți minte și rolul timpului, despre care am vorbit în unitatea despre elasticitate. Pe termen lung, oamenii găsesc mai multe căi de scăpare: își cumpără o mașină mai economică, se mută mai aproape de serviciu, iar firmele își mută capitalul. Elasticitățile cresc, iar împărțirea poverii se poate schimba.
Să aplicăm regula pe piața muncii, la contribuțiile sociale. În lecția trecută am văzut că nu contează cine le virează. Acum putem spune cine le suportă. Pe axa verticală avem salariul, iar pe axa orizontală cantitatea de muncă. Toată întrebarea se reduce la una singură: care este mai elastică, cererea de muncă sau oferta de muncă?
Gândiți-vă întâi la angajați. Dacă salariul net scade, ce alternative au? Cei mai mulți, mai ales cei angajați cu normă întreagă, au nevoie de un loc de muncă. Au rate, chirie, facturi. Vor continua să muncească și cu un salariu ceva mai mic. Oferta lor de muncă este, deci, destul de inelastică.
Acum gândiți-vă la firme. Dacă munca se scumpește, au mai multe opțiuni. Pot înlocui o parte din muncă cu utilaje și automatizare. Pot muta investițiile în altă țară. Cererea lor de muncă este, deci, mai elastică. Studiile empirice despre piața muncii găsesc, în medie, cam acest tablou: o ofertă de muncă mai puțin elastică decât cererea.
Să batem pana contribuțiilor în acest grafic. Costul muncii pentru firme urcă doar puțin. Salariul pe care îl primesc angajații coboară mult mai mult. Cu o ofertă de muncă inelastică, angajații nu pot scăpa, așa că suportă cea mai mare parte a poverii, indiferent pe ce rubrică a fluturașului apare contribuția.
Asta nu înseamnă că sistemele de pensii sau de sănătate n-ar trebui să existe. Pot exista argumente bune pentru ele, de exemplu că îi obligă pe oameni să economisească pentru bătrânețe. Înseamnă doar că nu sunt un cadou pentru angajați. Ei le plătesc, în mare parte, prin salarii mai mici decât ar fi fost altfel.
Încă o aplicație. Să presupunem că statul obligă firmele să le ofere angajaților asigurare de sănătate. Statele Unite au făcut exact asta pentru multe firme, prin reforma sistemului de sănătate din 2010, cunoscută ca Affordable Care Act. Cine plătește, până la urmă, această asigurare? Firmele sau angajații?
Analiza e aceeași ca înainte. O astfel de obligație funcționează ca un impozit pe muncă: pentru fiecare angajat, firma are un cost în plus. Dacă oferta de muncă este mai puțin elastică decât cererea, cea mai mare parte a costului ajunge, în timp, la angajați, sub forma unor salarii reale mai mici. Din nou, asta nu face din obligație o idee proastă. Arată doar că angajații își plătesc singuri asigurarea, chiar dacă factura pare să fie trimisă firmei. Același raționament se aplică oricărui beneficiu pe care legea îl pune în sarcina angajatorului.
Pe scurt: impozitul cade mai greu pe partea pieței care nu are unde să fugă. În lecția următoare vedem celelalte două efecte ale impozitelor: banii pe care îi aduc la buget și pierderile pe care le produc.
Testează-ți cunoștințele: Cine suportă impozitul? (12 întrebări)