Impozitele pe produse
Începem o unitate nouă, despre impozite și subvenții. Nu vom vorbi aici despre impozitul pe venit sau despre ajutoarele acordate în funcție de venit. Acelea țin mai degrabă de macroeconomie. Ne ocupăm de impozitele și subvențiile care se aplică unor bunuri anume: o taxă pe fiecare pachet de țigări, acciza pe benzină, o subvenție pentru grâu.
În manuale le veți găsi sub numele de impozite pe produse și subvenții pe produse. În engleză, commodity taxes. Ideea comună e simplă: statul ia sau dă o sumă de bani pentru fiecare unitate cumpărată și vândută.
Vom construi totul în jurul a trei idei. Prima: cine suportă de fapt un impozit nu depinde de cine scrie ordinul de plată către stat. A doua: cine suportă impozitul depinde de cât de elastice sunt cererea și oferta. A treia: un impozit aduce bani la buget, dar, în același timp, face să dispară o parte din câștigurile din schimb. Lecția de azi este despre prima idee. Celelalte două vin în lecțiile următoare.
Ca să vorbim precis, avem nevoie de doi termeni. Incidența legală arată cine este obligat prin lege să predea banii statului. Incidența economică arată cine suportă, în realitate, costul impozitului, adică al cui buzunar se golește. Prima idee spune că incidența legală nu o determină pe cea economică. Cu alte cuvinte, împărțirea poverii nu o decid legiuitorii, ci legile cererii și ofertei.
Să luăm un exemplu concret. Statul decide să pună un impozit de 1 leu pe fiecare kilogram de mere. Poate cere vânzătorilor să plătească acest leu pentru fiecare kilogram vândut. Sau poate cere cumpărătorilor să plătească leul pentru fiecare kilogram cumpărat. Vom vedea că rezultatul final este identic în ambele cazuri.
Pornim de la piața fără impozit. Curba cererii coboară, curba ofertei urcă, iar echilibrul este în punctul A. Cu cifre ipotetice, prețul este de 4 lei pe kilogram și se vând 500 de kilograme pe zi.
Mai întâi, punem impozitul pe vânzători. Pentru ei, impozitul funcționează exact ca un cost în plus pe fiecare kilogram. Amintiți-vă ce ne spune curba ofertei: pentru fiecare cantitate, prețul minim pe care vânzătorii îl cer ca s-o aducă pe piață. Dacă din fiecare kilogram trebuie să dea 1 leu statului, prețul minim cerut crește cu exact 1 leu. Deci curba ofertei se deplasează în sus cu valoarea impozitului.
Noul echilibru este în punctul B. Cantitatea vândută scade, de la 500 la 375 de kilograme. Cumpărătorii plătesc acum 4,50 lei pe kilogram. Dar vânzătorii nu păstrează toți acești bani. Din 4,50 lei, ei dau 1 leu statului și rămân cu 3,50 lei. Fără impozit, prețul plătit de cumpărător era egal cu prețul primit de vânzător. Cu impozit, între cele două apare o diferență, exact cât impozitul.
Acum mutăm obligația pe cumpărători. Pornim din nou de la piața fără impozit, cu echilibrul în A. Am lăsat pe grafic, estompată, curba ofertei din exemplul anterior. Nu face parte din problema nouă. E doar o curbă-fantomă, care ne ajută să comparăm rezultatele.
Cum reacționează un cumpărător? Să zicem că ați fi dispuși să dați cel mult 5 lei pe un kilogram de mere. Aflați că, pentru fiecare kilogram cumpărat, trebuie să plătiți și 1 leu la stat. Cât mai sunteți dispuși să-i dați vânzătorului? Cel mult 4 lei. Pentru că 4 lei vânzătorului plus 1 leu statului fac exact cei 5 lei pe care îi valorează pentru voi kilogramul de mere.
Asta se întâmplă cu fiecare cumpărător și cu fiecare kilogram. Impozitul pe cumpărători le reduce disponibilitatea de a plăti vânzătorilor cu exact valoarea impozitului. Prin urmare, curba cererii se deplasează în jos cu 1 leu.
Uitați-vă la noul echilibru. Cantitatea vândută scade tot la 375 de kilograme, exact ca înainte. Vânzătorii primesc 3,50 lei pe kilogram, exact ca înainte. Cumpărătorii dau 3,50 lei vânzătorului și încă 1 leu statului, adică 4,50 lei în total. Tot exact ca înainte. Cumpărătorii plătesc mai mult, vânzătorii primesc mai puțin, cantitatea scade, și toate cu aceleași sume, indiferent cine varsă banii la stat.
Așadar, putem analiza un impozit în două feluri: fie împingem oferta în sus, fie împingem cererea în jos. Dacă impozitul are aceeași mărime, ajungem la același rezultat. Există însă o metodă și mai simplă, la care nu trebuie să mutăm nicio curbă.
Gândiți-vă la impozit ca la o pană bătută între prețul plătit de cumpărători și prețul primit de vânzători. Fără impozit, cele două prețuri coincid. Cu impozit, cumpărătorul plătește mai mult decât primește vânzătorul, iar diferența ajunge la stat. Această diferență o numim pana fiscală.
Metoda e aceasta: împingem pana în grafic, dinspre stânga, până când partea ei de sus atinge curba cererii, iar partea de jos atinge curba ofertei. Din acel loc citim tot ce ne interesează. Sus, pe curba cererii, prețul plătit de cumpărători. Jos, pe curba ofertei, prețul primit de vânzători. Iar poziția penei ne arată cantitatea vândută.
Cele două prețuri trebuie să difere exact cu valoarea impozitului. Dacă știți că impozitul e 1 leu și că vânzătorii primesc 3,50 lei, atunci cumpărătorii plătesc obligatoriu 4,50 lei. Și invers. Nu trebuie să mutați nicio curbă. Bateți pana și citiți rezultatul.
De ce se oprește pana tocmai la 375 de kilograme? În stânga echilibrului, curba cererii stă deasupra curbei ofertei. Distanța dintre ele este mare la cantități mici și se micșorează pe măsură ce ne apropiem de echilibru, unde ajunge la zero. Pana se oprește acolo unde distanța dintre curbe este exact egală cu impozitul. Acolo, cumpărătorul marginal este dispus să plătească exact cât cere vânzătorul marginal plus impozitul. Kilogramele următoare nu se mai vând, pentru că valoarea lor pentru cumpărători nu mai acoperă costul vânzătorilor plus impozitul.
Dacă vreți o intuiție într-o singură frază, iat-o: piața reacționează la diferența dintre ce plătește cumpărătorul și ce încasează vânzătorul, nu la numele celui care duce banii la ghișeu. Un leu pe kilogram este un leu pe kilogram, oricine ar semna ordinul de plată.
Să aplicăm ideea pe o piață foarte importantă: piața muncii. În multe țări, contribuțiile pentru pensii și sănătate sunt împărțite între angajat și angajator. În Statele Unite, de exemplu, contribuțiile pentru pensii și pentru asigurarea medicală a vârstnicilor sunt împărțite pe jumătate: o parte se reține din salariul angajatului, cealaltă o plătește firma. Mulți angajați se bucură că firma plătește jumătate. Dar înseamnă asta că jumătate din povară cade pe firmă?
Nu neapărat. Din ce am văzut azi, legea ar putea pune toată contribuția pe angajat sau toată pe angajator, iar salariile nete, costul total al muncii și numărul de locuri de muncă ar ajunge, în timp, în același loc. S-ar schimba doar incidența legală, adică cine completează formularul și virează banii.
România oferă un exemplu. De la începutul lui 2018, cea mai mare parte a contribuțiilor sociale a fost mutată, prin lege, de la angajator la angajat. S-a mutat deci obligația legală de plată. În sectorul public, salariile brute au fost majorate prin lege, ca netul să nu scadă. Mulți angajatori privați, deși nu toți, au procedat la fel. Acolo unde s-a întâmplat asta, fluturașul de salariu arăta cu totul altfel, dar salariul net și costul total al muncii au rămas aproape aceleași. Este ce ne spune teoria: mutarea obligației legale nu mută, de la sine, povara economică.
Atenție, încă nu am spus cine suportă, de fapt, impozitul. Am arătat doar că răspunsul nu depinde de cine are obligația legală de a plăti. Ce anume decide împărțirea? Elasticitatea cererii și a ofertei. Despre asta vorbim în lecția următoare.
Testează-ți cunoștințele: Impozitele pe produse (12 întrebări)