Plafonarea dobânzilor
Videoclipul nu pornește? Urmărește-l direct pe YouTube.
Să luăm un exemplu ipotetic. Mașina de spălat a unei asistente medicale dintr-un oraș mic se strică la sfârșit de lună. Are nevoie de 1.500 de lei. Banca îi spune că durează și că istoricul ei de credit nu e grozav. O firmă de credite rapide îi dă banii în aceeași zi, dar dobânda anuală, calculată cu toate costurile, depășește 100%. Reacția multora este: „asta e cămătărie, statul trebuie să pună o limită”. În lecția aceasta ne întrebăm ce se întâmplă, de fapt, când statul pune limita.
Problema reală are două părți. Unii împrumutați acceptă costuri pe care nu le înțeleg sau ajung într-o spirală a datoriilor, în care iau un credit nou ca să-l plătească pe cel vechi. În același timp, aceiași oameni au nevoie de acces la credit pentru urgențe. O politică bună trebuie să rezolve prima parte fără să o strice pe a doua.
Politica propusă este un plafon de preț aplicat creditului, adică o limită pentru dobânda anuală efectivă, DAE. Aceasta este un indicator care adună dobânda, comisioanele și celelalte costuri ale creditului într-un singur procent pe an. Ideea este foarte veche: legi împotriva cametei existau deja în Antichitate și în Evul Mediu. În România, plafonarea dobânzilor la creditele de consum a fost propusă și dezbătută de mai multe ori în Parlament, mai ales pentru creditele scumpe date de instituțiile financiare nebancare.
Să vedem întâi argumentul susținătorilor în forma lui cea mai bună. Oamenii care iau credite rapide sunt adesea sub presiune, au puțin timp să compare ofertele și nu calculează ușor costul total. Firmele pot profita de asta, mai ales prin penalități la întârziere care cresc datoria foarte repede. Plafonul este simplu de înțeles, simplu de verificat și pune o limită clară. Este un argument serios, legat de asimetria informațională din lecția 03.03.
Acum mecanismul. Dobânda nu este doar un preț pentru timp. Este și un preț pentru risc. Să luăm cifre ipotetice. Un creditor are costuri de 15% pe an pentru bani și administrare. Pentru un grup de împrumutați, unul din zece nu plătește înapoi. Ca să nu piardă bani, creditorul trebuie să ceară o dobândă de aproape 28%. Pentru un grup mai riscant, unde unul din cinci nu plătește, dobânda necesară urcă la aproape 44%.
Dacă statul pune un plafon de 30%, primul grup este servit în continuare. Al doilea grup nu mai primește credit, pentru că fiecare împrumut i-ar aduce creditorului o pierdere. Este exact mecanismul din lecția 06.05: un plafon de preț sub nivelul pieței produce penurie. Aici, penuria se numește raționarea creditului.
Ce se vede este plăcut. Cei care primesc în continuare credit plătesc mai puțin. Reclamele cu dobânzi uriașe dispar. Decidentul poate arăta o limită clară, iar presa poate scrie că s-a terminat cu „cametele legale”.
Ce nu se vede sunt oamenii respinși. Nu apar în nicio statistică a costului creditului, pentru că nu mai au credit. Unii renunță la cheltuială, ceea ce uneori e bine. Alții amână o reparație de care au nevoie ca să meargă la muncă, se împrumută de la cunoscuți sau pot ajunge la cămătari, unde nu există contract, nici protecție. Pe lângă asta, creditorii se adaptează. Mută costul din dobândă în comisioane, asigurări obligatorii sau abonamente, dacă legea nu le include pe toate în calcul. Sau renunță la creditele mici și oferă doar sume mai mari, pe termene mai lungi, la care plafonul e mai ușor de respectat. Sunt efectele neintenționate din lecția 07.04.
Și aici apare o ironie de distribuție, în sensul lecției 07.06. Cei care câștigă sunt împrumutații mai siguri, care primesc credit mai ieftin. Cei care pierd sunt, de obicei, cei mai vulnerabili: venituri mici, venituri nesigure, fără istoric de credit. Adică tocmai cei pe care plafonul voia să-i protejeze.
Ce arată datele? Cea mai cunoscută experiență recentă este cea din Regatul Unit. Din 2015, autoritatea de supraveghere financiară a plafonat costul creditelor scumpe pe termen scurt: cel mult 0,8% pe zi, penalitatea de întârziere de cel mult 15 lire, iar costul total nu poate depăși suma împrumutată. Evaluarea făcută de autoritate în 2017 a găsit că numărul de credite și de creditori a scăzut puternic. A găsit însă și că majoritatea celor respinși nu ajunseseră într-o situație mai proastă și că erau puține dovezi că s-ar fi mutat spre creditori ilegali. Plafonul britanic a fost pus relativ sus, iar asta a lăsat loc pe piață creditelor mici. Concluzia nu este că orice plafon produce un dezastru. Este că efectul depinde mult de cât de jos este pus și de ce costuri cuprinde.
Pentru România, o evaluare cinstită ar compara numărul creditelor acordate de instituțiile financiare nebancare înainte și după orice plafon, nu doar dobânda medie. Aceste cifre nu sunt publicate sistematic, iar asta este, în sine, o lecție: o politică fără date de evaluare nu poate fi corectată. Întrebarea corectă nu este doar „a scăzut dobânda medie?”, ci și „câți oameni au rămas fără credit legal?”.
Ce alternative are un decident? Prima este informarea: costul total al creditului afișat în lei, nu doar ca procent, înainte de semnare. A doua țintește abuzul, nu prețul: limite pentru penalitățile de întârziere și pentru refinanțările repetate, care alimentează spirala datoriilor. A treia este concurența: mai mulți creditori, comparatoare de oferte, credite mici oferite și de bănci sau de cooperative de credit. A patra este educația financiară, cu efecte modeste, dar reale. A cincea este o procedură de insolvență a persoanelor fizice, care oferă o ieșire ordonată celor prinși în datorii. În România, ea există prin Legea 151 din 2015 și se aplică din 2018. Dacă totuși se alege un plafon, el trebuie pus suficient de sus și evaluat după doi-trei ani, cu atenție la cei care au rămas fără credit.
Lecția de design: când plafonezi un preț, numără și oamenii pe care plafonul îi scoate din piață, nu doar banii economisiți de cei care rămân. Dacă nu poți spune unde se duc cei respinși, nu știi încă dacă i-ai protejat.
În lecția următoare trecem de la prețul banilor la prețul mărfurilor din import și vedem cine plătește, de fapt, o taxă vamală.
Testează-ți cunoștințele: Plafonarea dobânzilor (7 întrebări)