Pensia de stat și pensia privată
Videoclipul nu pornește? Urmărește-l direct pe YouTube.
Gândiți-vă la un tânăr de 22 de ani care își primește anul acesta primul salariu. Dacă vârsta de pensionare rămâne în jur de 65 de ani, va ieși la pensie spre sfârșitul anilor 2060 și va primi pensie, poate, până în anii 2080. Din fiecare salariu pleacă de azi o contribuție. Unde se duc acești bani și cine garantează că se vor întoarce la el?
Problema nu este „pensiile sunt prea mici” sau „pensiile sunt prea mari”. Problema este cum asigurăm un venit previzibil pentru bătrânețe, când numărul celor care muncesc scade față de numărul celor care primesc pensie. Instrumentele de bază sunt două.
Primul instrument este sistemul public de tip „pay-as-you-go”, adică „plătești pe măsură ce mergi”. Contribuțiile de azi plătesc pensiile de azi, iar salariatul primește o promisiune: generația următoare va plăti pentru el. Al doilea instrument este sistemul cu capitalizare. Contribuțiile intră într-un cont individual și sunt investite, iar pensia depinde de cât s-a strâns și de randament.
România le folosește pe amândouă. Pilonul I este sistemul public. Pilonul II funcționează din 2008, când au avut loc primele viramente, și este administrat privat, sub supravegherea ASF, Autoritatea de Supraveghere Financiară. La pornire, a fost obligatoriu pentru cei sub 35 de ani și facultativ pentru cei între 35 și 45 de ani. Pilonul III este facultativ. Contribuția pentru pensie este de 25% din salariul brut, iar o parte din ea se duce în contul personal din Pilonul II.
Un sistem „pay-as-you-go” depinde de un raport: câți salariați contribuie pentru fiecare pensionar. Să luăm cifre ipotetice. Dacă la fiecare pensionar sunt doi salariați cu un salariu brut de 1.000 de lei și 20% din salariu merge la pensii, pensionarul poate primi 400 de lei, adică 40% din salariu. Dacă raportul scade la un salariat și jumătate, pensia posibilă scade la 300 de lei. Altfel, diferența trebuie acoperită din contribuții mai mari, din alte impozite sau din datorie. Cum am văzut în lecția 04.05, fiecare leu vine de undeva.
Capitalizarea nu depinde direct de acest raport, dar are alte riscuri: piețele, comisioanele, inflația și un cost de tranziție. Când o parte din contribuție pleacă în conturile private, generația care muncește trebuie să plătească în continuare pensiile actuale și, în același timp, să economisească pentru ea. Pe durata tranziției, plătește practic de două ori.
Fiecare sistem are argumente serioase. Susținătorii sistemului public spun că el îi protejează pe oameni de o criză bursieră chiar în anul pensionării, că oferă solidaritate și că pensiile pot fi indexate cu inflația. Susținătorii capitalizării spun că banii din cont sunt ai omului, că economiile finanțează investiții și că pensia depinde mai puțin de demografie. Ambii au dreptate parțial. Contează cine suportă riscul.
Ce se vede este pensia plătită luna aceasta și orice majorare anunțată: o sumă concretă, primită de milioane de oameni care votează.
Ce nu se vede sunt promisiunile pentru peste patruzeci de ani, o datorie implicită care nu apare în cifra oficială a datoriei publice. În lecția 07.03 am văzut cum se actualizează sumele din viitor. O majorare decisă azi se plătește zeci de ani, iar costul ei total este mult mai mare decât costul din primul an. Cine îl suportă? În mare parte, generațiile tinere și cele care nu s-au născut încă, adică tocmai cei care azi au o voce slabă la vot sau nu au deloc. Este analiza distribuțională din lecția 07.06, aplicată între generații.
Al doilea lucru care nu se vede este riscul politic. Pilonul II trebuia să primească o parte tot mai mare din contribuție, dar regulile s-au schimbat de mai multe ori. Cota a pornit în 2008 de la 2 la sută din salariul brut și a crescut treptat, mai încet decât se promisese la pornire. A ajuns la 5,1 la sută în 2017, a fost redusă la 3,75 la sută în 2018, apoi a fost majorată la 4,75 la sută din 2024, nivel la care a rămas și în 2026. Alte țări au mers mai departe. Ungaria a naționalizat practic, în 2010 și 2011, activele din pensiile private obligatorii. Polonia a transferat în 2014 către sistemul public obligațiunile deținute de fondurile private. Riscul de piață se vede în extras; riscul politic, abia când se schimbă legea.
Să vedem cifrele cele mai recente, pentru 2025. România avea în medie aproximativ 5,5 milioane de salariați și aproximativ 4,6 milioane de pensionari de asigurări sociale de stat. Socotind și ceilalți pensionari, Consiliul Fiscal ajunge la doar 1,11 salariați pentru un pensionar. În 1990, raportul era de 2,28.
Deficitul sistemului de asigurări sociale, socotind și pensiile speciale, a ajuns în 2025 la aproximativ 52,4 miliarde de lei, adică 2,7 la sută din PIB, cel mai mare nivel de până acum. Contribuțiile au acoperit doar aproximativ 70 la sută din cheltuieli. Cheltuielile publice cu pensiile reprezentau 8,5 la sută din PIB în 2022, ultimul an cu date în raportul Comisiei Europene, iar Comisia proiectează o creștere până la un vârf de 10,6 la sută în 2046. Scăderea de după acest vârf vine mai ales din faptul că pensiile vor crește mai încet decât salariile.
La sfârșitul lui 2025, în Pilonul II erau înscriși aproximativ 8,5 milioane de participanți, cu active de aproximativ 201,6 miliarde de lei. Potrivit asociației administratorilor, randamentul mediu anual de la înființare până în 2025 a fost de 8,3 la sută, iar inflația medie din aceeași perioadă, de aproximativ 4,7 la sută. Comparația corectă nu este cu zero. Este cu inflația și cu ce ar fi primit aceeași contribuție în Pilonul I.
Ce alternative are un decident? Unele țări leagă vârsta de pensionare de speranța de viață, ca regula să se ajusteze singură. Suedia a introdus în anii '90 conturi „noționale”: sistemul rămâne „pay-as-you-go”, dar pensia fiecăruia se calculează strict din ce a contribuit, iar un mecanism automat corectează promisiunile când se schimbă demografia. Pentru Pilonul II, cea mai importantă reformă poate fi stabilitatea: o cotă fixată într-o regulă greu de schimbat. Pentru transparență, fiecare om poate primi anual un extras simplu cu pensia la care se poate aștepta. Iar pentru economisirea voluntară, înscrierea automată, cu dreptul de a ieși, a crescut puternic participarea în Regatul Unit, cum am văzut în lecția 06.10.
Și, cum am văzut în lecția 10.05, drepturile promise creează așteptări legitime, deci schimbările bune se anunță din timp și se aplică treptat.
Lecția de design: scrie orice promisiune pe termen lung împreună cu finanțarea ei. Arată costul pe toată durata, nu doar în primul an, spune cine îl plătește și pune o regulă care ajustează promisiunea automat când lumea se schimbă. O promisiune fără finanțare e o factură trimisă copiilor voștri.
În lecția următoare trecem de la economii la credite și vedem ce se întâmplă când statul hotărăște cât de mare poate fi o dobândă.
Testează-ți cunoștințele: Pensia de stat și pensia privată (7 întrebări)