Povara administrativă
Videoclipul nu pornește? Urmărește-l direct pe YouTube.
Să ne imaginăm o studentă din anul întâi, venită din alt județ, care vrea un loc în cămin. I se cer o cerere tip, o copie după buletin, o adeverință de student, adeverințe de venit pentru fiecare membru al familiei și o hârtie de la primăria din localitatea natală. Lista este ipotetică, dar probabil vi se pare cunoscută. Pentru unele hârtii, părinții ei își iau o zi liberă. Pentru altele, stă la coadă. Nimeni nu a plătit vreun impozit nou. Și totuși, cineva a plătit.
Economiștii numesc acest cost costuri de conformare: timpul și banii pe care oamenii și firmele îi cheltuie ca să respecte o regulă. O parte țin de fondul regulii, de exemplu montarea unui filtru pe coșul unei fabrici. Altă parte ține doar de hârtii: formulare, adeverințe, raportări, drumuri la ghișeu. Pe aceasta o numim povară administrativă. Ea nu apare în niciun buget, dar funcționează ca un impozit ascuns, plătit în ore de viață.
Cum măsori un impozit ascuns? Metoda cea mai cunoscută este Modelul Costului Standard, dezvoltat în Țările de Jos și preluat apoi de Comisia Europeană și de multe guverne. Ideea este simplă. Luați fiecare obligație de informare dintr-o regulă. Estimați cât durează, cât valorează o oră din timpul celui care o îndeplinește, de câte ori pe an se repetă și câți sunt obligați să o facă. Apoi înmulțiți.
Să luăm un exemplu cu cifre ipotetice. O primărie le cere celor cinci mii de mici comercianți din oraș o declarație trimestrială. Fiecare declarație cere două ore, iar o oră din timpul unui comerciant valorează, să zicem, 40 de lei. Două ore ori 40 de lei fac 80 de lei. De patru ori pe an, 320 de lei de firmă. Înmulțit cu cinci mii de firme, rezultă un milion șase sute de mii de lei pe an. Nicio linie de buget nu arată această sumă, dar ea se plătește, an de an, în timp pe care comercianții nu-l mai petrec cu clienții.
Există însă un cost și mai greu de văzut, cel despre care am vorbit în lecția 01.04. Unii oameni nu plătesc povara: pur și simplu renunță. Iar cei care renunță primii sunt, de obicei, cei cu cel mai puțin timp, cu cele mai puține informații sau cu familia cea mai departe. Adică tocmai cei pe care un ajutor social voia să-i atingă. Un formular complicat poate face o politică mai puțin țintită decât arată pe hârtie.
Să fim corecți cu cei care au scris formularele. Fiecare document are un motiv. Adeverința de venit protejează banii publici de cei care ar cere ajutor fără să aibă dreptul. Fără verificări, ajutorul poate ajunge la cine nu trebuie. Întrebarea nu este dacă verificăm, ci dacă fiecare verificare merită costul ei și dacă nu există o cale mai ieftină de a obține aceeași informație.
De ce se adună totuși atâtea hârtii? Aici intră stimulentele din lecția 03.04. Un funcționar care renunță la un document riscă să fie tras la răspundere dacă apare o fraudă. Un funcționar care adaugă un document nu riscă nimic: costul este împărțit între mii de oameni, fiecare cu câte o oră pierdută, și nimeni nu organizează un protest pentru o oră. Fiecare instituție își adaugă formularul ei, iar nimeni nu se uită la suma lor. Este logica beneficiilor concentrate și a costurilor dispersate, aplicată hârtiilor.
Un remediu are un nume: principiul „o singură dată” (once-only). Cetățeanul sau firma dă o informație statului o singură dată, iar instituțiile și-o transmit apoi între ele. Dacă universitatea știe deja că sunteți student și registrul populației știe deja unde aveți domiciliul, nu are rost să le aduceți pe hârtie. În România, o ordonanță de urgență din 2016, modificată în 2023, interzice instituțiilor care prestează un serviciu public să ceară oamenilor copii ale unor documente emise de alte instituții publice. Tot ea le obligă să accepte documente semnate electronic și le interzice să ceară dosare sau papetărie. Practica rămâne însă în urma regulii, iar partea tehnică, adică legarea bazelor de date, o discutăm în lecția 09.05.
Pentru orice formular, puteți trece prin patru întrebări. Documentul este necesar pentru decizie? Îl are deja o instituție publică? Ar ajunge o declarație pe propria răspundere, cu verificări prin sondaj și sancțiuni reale pentru cei care mint? Și se poate cere mai rar, de exemplu o dată pe ciclu de studii, nu în fiecare an?
Să ne întoarcem la chiriile studenților. Pachetul nostru include un voucher de chirie pentru studenții cu venituri mici din afara orașului, testat întâi ca proiect-pilot într-un singur oraș. Studenții care cer un loc în cămin trec deja prin dosare asemănătoare. Să presupunem că regulile de eligibilitate cer patru lucruri: solicitantul este student, are domiciliul în altă localitate, familia are venituri mici și nu deține o locuință în oraș.
Primele două informații le au deja universitatea și registrul populației. Pentru studenții din alte state membre, domiciliul se dovedește cu un document din țara lor, dar criteriul rămâne același pentru toți, cum am văzut în lecția 04.04. Proprietățile apar în cadastru. Veniturile sunt cazul dificil: o parte le cunoaște fiscul, dar nu pe toate, de exemplu unele venituri din agricultură sau din străinătate. Pentru acestea rămâne o declarație pe propria răspundere, verificată prin sondaj. Să facem un calcul cu cifre ipotetice pentru orașul-pilot: cinci mii de solicitanți pe an, cinci ore de alergătură fiecare, 25 de lei ora. Rezultă șase sute douăzeci și cinci de mii de lei pe an. Dacă dosarul se reduce la o oră, costul scade la o sută douăzeci și cinci de mii de lei. Economia este de cinci sute de mii de lei pe an, iar mai mulți studenți eligibili ajung să ceară ajutorul. Câștigul se înmulțește dacă voucherul se extinde în toată țara.
Simplificarea are și un preț: verificările prin sondaj trebuie făcute cu adevărat, altfel declarația pe propria răspundere devine o invitație la fraudă. Iar cineva trebuie să plătească legăturile dintre bazele de date. Dar acest cost se plătește o dată, nu în fiecare an, de fiecare student.
Lecția de design: pentru fiecare document pe care îl ceri, întreabă-te de ce îl ceri, cât îl costă pe cel care îl aduce și dacă statul nu îl are deja. Un formular este și el o politică publică, cu costurile și cu efectele lui.
În lecția următoare vedem cum putem testa o politică la scară mică, înainte să o aplicăm peste tot.
Testează-ți cunoștințele: Povara administrativă (7 întrebări)